Toate definitiile
TOÁNĂ1, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.
TOÁNĂ2, toane, s. f. 1. Ocol făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurându-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă în acest fel năvodul. ♦ Spărtură, gaură făcută în gheața unei ape, pentru a pescui sau pentru a scoate apă; copcă. 2. Timpul când peștele umblă după mâncare. – Din ucr., rus. tonea.
TOCÁTĂ, tocate, s. f. 1. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. 2. Piesă muzicală de virtuozitate pentru un instrument sau pentru orchestră, având un ritm sacadat. – Din it. toccata.
TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.
TOC2, tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ◊ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., scr. tok.
TOCÁ, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.
TOCEÁLĂ, toceli, s. f. Faptul de a-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; buchereală. ♦ Faptul de a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. – Toci + suf. eală.
TOCI2 s. n. Numele unui joc de cărți. ♦ Cuvânt care marchează o greșeală în acest joc. – Et. nec.
TOCÍ1, tocesc, vb.IV. 1. Tranz. și refl. A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuințare, prin frecare, prin lovire etc. ♦ Tranz. Fig. A uza, a slei răbdarea, puterea etc. cuiva. 2. Tranz. A ascuți un obiect la tocilă. 3. Tranz. Fig. A-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; (cu sens atenuat) a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. – Din sl. točiti.
TÓGĂ, togi, s. f. Mantie largă și lungă, fără mâneci, pe care o purtau romanii peste tunică, înfășurată pe corp, pornind de la umărul stâng și lăsând descoperit brațul și umărul drept. – Din lat. toga.
TOHOÁRCĂ, tohoarce, s. f. (Reg.) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei neprelucrate (cu lâna în afară). – Et. nec.
TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
TOM, tomuri, s. n. Fiecare dintre părțile unei lucrări, ale unei opere de proporții mai întinse, formând adesea o unitate independentă și purtând, de cele mai multe ori, un număr de ordine; volum. Tomul doi. ♦ P. gener. Carte, operă, lucrare. – Din fr. tome, lat. tomus.
TON1, toni, s. m. Pește teleostean răpitor marin care seamănă cu pălămida, ajungând până la lungimea de patru metri (Thunnus thynnus). – Din fr. thon.
TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
TONT, TOÁNTĂ, tonți, toante, adj., s. m. și f. (Om) prost, neghiob, nătâng. [Var.: (pop.) tânt, -ă adj.] – Cf. it., sp., port. tonto.
TOP1, topuri, s. n. 1. Pachet de hârtie sau de carton (cuprinzând un anumit număr de coli). 2. (Pop.) Pachet de bumbac (cu un anumit număr de legături). 3. (Înv.) Val de postav. – Din tc. top.
TOP2, topuri, s. n. Clasament al preferințelor pentru spectacole, actori, bucăți muzicale, manifestări artistice etc., pe baza punctajului oferit de publicul spectator sau de specialiști, direct sau prin corespondență. – Din engl. top.
TOPOGRAFÍE s. f. Ramură a geodeziei care se ocupă cu tehnica măsurătorilor unei porțiuni a scoarței Pământului, cu determinarea poziției elementelor scoarței terestre pe suprafețe mici (considerate plane), precum și cu tehnica reprezentării grafice sau numerice a suprafețelor măsurate, în scopul întocmirii de hărți și planuri. ♦ Descriere amănunțită a unui loc sub raportul așezării, configurației etc.; mod în care sunt dispuse în spațiu elementele unui ansamblu. – Din fr. topographie.
TORÁCIC, -Ă, toracici, -ce, adj. Care se referă la torace, care ține de torace, privitor la torace, de torace. – Din fr. thoracique.
TOREADÓR, toreadori, s. m. Luptător cu taurii (în Spania și în sudul Franței). [Pr.: -re-a-] – Din fr. toréador.
TOROPÍ, toropesc, vb. IV. Tranz. A aduce în stare de toropeală (1); a ameți, a buimăci, a moleși. ♦ A cuprinde, a copleși; a năpădi. ♦ A bate zdravăn; a ucide în bătăi. – Din ucr. toropyty.
TORT1, torturi, s. n. 1. Fir tors de cânepă, de in sau de alte materii textile; torsătură. ♦ Cantitate, scul etc. de fire toarse. 2. Țesătură, pânză lucrată (în casă) din fire de cânepă sau de in. – Din lat. tortus (< torquere).
TORT2, torturi, s. n. Prăjitură (de obicei de formă cilindrică) făcută din mai multe straturi de aluat, având între ele straturi de cremă, de dulceață etc., acoperită cu o glazură sau cremă ornamentală etc. [Var.: tórtă s. f.] – Din germ. Torte.
TORTÚRĂ, torturi, s. f. Suferință fizică (sau morală) violentă. – Din fr. torture, lat. tortura.
TOTÉM, totemuri, s. n. 1. Animal, plantă sau, rar, obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoș și protector al populației respective și venerat ca atare. 2. Imagine, reprezentată de obicei sculptural, a unui totem (1). [Pl. și: (m.) totemi] – Din fr. totem.
TOVĂRĂȘÍE, tovărășii, s. f. 1. Relația dintre tovarăși, legătură bazată pe raporturi tovărășești. ♦ Companie, societate. ◊ Expr. A ține (cuiva) tovărășie = a sta pe lângă cineva pentru a nu-l lăsa singur, pentru a-l distra; a ține cuiva de urât. 2. Asociere, participare la o întreprindere (comercială); întovărășire, asociație. – Tovarăș + suf. -ie.
TOXÍC, -Ă, toxici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care poate intoxica, otrăvi; otrăvitor. 2. Otravă. – Din fr. toxique.
TOXICOMANÍE, toxicomanii, s. f. Obișnuință morbidă de a folosi doze repetate și crescânde de substanțe toxice. – Din fr. toxicomanie.
TRADUCĂTÓR, -OÁRE, traducători, -oare, s. m. și f. Persoană care traduce (un text) dintr-o limbă în alta (în cadrul profesiunii sale). – Traduce + suf. -ător (după fr. traducteur).