TALÁMIC, -Ă, talamici, -ce, adj. (Anat.) Care ţine de talamus, al talamusului. – Din fr. thalamique.

TALÁMUS, talamusuri, s.n. Formaţie anatomică nervoasă cenuşie care constituie o parte a encefalului şi care este situată la baza creierului, având rol principal în integrarea excitaţiilor senzitive şi senzoriale care merg la scoarţa cerebrală. – Din fr. thalamus.

TALÁMUS ~uri n. Parte a encefalului, situată la baza creierului, formată dintr-o masă de substanţă cenuşie prin care trec toate căile senzitive şi senzoriale ce merg la scoarţa cerebrală. /<fr. thalamus

TALÁN, talani, s.m. (Pop.) 1. (Med.) Dalac. 2. Termen depreciativ pentru un cal bătrân şi slab; gloabă. – Din tc. talan.

TALÁN ~i m. pop. 1) Boală contagioasă a animalelor (transmisibilă şi omului) caracterizată prin abcese pulmonare gastrointestinale şi prin simptome de colaps; dalac; antrax. 2) fam. Cal bătrân şi slab; gloabă; mârţoagă. /Orig. nec.

TALÁNCĂ s.f. v. talangă.

TALÁNG interj. (se foloseşte; de obicei repetat pentru a reda sunetul produs de clopot). /Onomat.

TALÁNGĂ, tălăngi, s.f. Clopot care se atârnă la gâtul vitelor şi al oilor; balangă; sunetul produs de un astfel de clopot. [Var.: taláncă s.f.] – Cf. b a l a n g ă.

TALÁNGĂ tălăngi f. 1) Clopot de dimensiuni reduse care se atârnă la gâtul vitelor. 2) Sunet produs de un asemenea clopot. [G.-D. tălăngii] /Din talang

TALÁNT, talanţi, s.m. 1. Unitate de măsură pentru greutăţi, de mărime variabilă, folosită în Grecia antică. 2. Monedă de aur sau de argint, cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. – Din sl. talanŭtŭ.

TALÁN//T ~ţi m. (în Grecia antică) 1) Unitate de măsură a greutăţii (egală cu aproximativ 26 kg). 2) Monedă (de aur sau argint) de diferite valori. /<sl. talantu, gr. tálanton

TALÁR, talare, s.n. (Înv.) Haină lungă, purtată în trecut ca uniformă de unele unităţi miltare şi de membrii unor asociaţii sau corpuri profesionale. – Din germ. Talar, lat. talaria.

TALASEMÍE, talasemii, s.f. (Med.) Anemie ereditară (gravă) datorată persistenţei hemoglobinei fetale în sânge. – Din fr. thalassémie.

TALASOCRAŢÍE s.f. Putere întemeiată pe supremaţie maritimă; stăpânire asupra mărilor. – Din fr. thalassocratie.

TALASOCRAŢÍE f. Putere întemeiată pe supremaţia maritimă; stăpânire asupra mărilor. /<fr. thalassocratie

TALASOFOBÍE s.f. Stare patologică manifestată prin teamă de mare; fobie a mării. – Din fr. thalassophobie.

TALASOFOBÍE f. Fobie a talazurilor. /<fr. thalassophobie

TALASOGENÉZĂ s.f. Proces de formare a mărilor şi oceanelor. – Din fr. thalassogenèse.

TALASOGENÉZĂ f. Proces de formare a mărilor şi oceanelor. /<fr. thalassogenese

TALASOGRAFÍE s.f. Studiu care se ocupă cu cercetarea mărilor. – Din fr. thalassographie.

TALASOGRAFÍE f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul mărilor. /<fr. thalassographie

TALASOTERAPÍE s.f. Tratament terapeutic care constă în băi de mare asociate cu aer marin, folosit în boli ca reumatismul cronic, sinuzita etc. [Var.: talazoterapie s.f.] – Din fr. thalassothérapie.

TALASOTERAPÍE f. Metodă terapeutică de folosire a factorilor climaterici maritimi în scop profilactic sau curativ. [G.-D. talasoterapiei] /<fr. thalassothérapie

TALÁŞ s.n. (Colectiv) 1. Aşchii lungi, subţiri şi răsucite care se desprind la prelucrarea cu rindeaua sau cu unelte cu tăiş lat. 2. Totalitatea sculelor de care au nevoie unii meseriaşi (cizmari, dulgheri). [Var.: taláj s.n.] – Din tc. talaş.

TALÁŞ n. 1) Deşeuri în formă de aşchii lungi şi subţiri care se desprind la geluirea lemnului. 2) Totalitate a sculelor unui meseriaş (cizmar, lemnar etc.). /<turc. talaş

TALÁŞCĂ, tălăşti, s.f. (Reg.) Curea de încins mijlocul; cingătoare. – Et. nec.

TALÁZ, talazuri, s.n. Val mare stârnit de furtuni pe mări sau pe oceane; p. gener. val. – Din tc. talaz.

TALÁZ ~uri n. mai ales la pl. Val mare ce se formează pe mări şi oceane în timpul furtunii. /<turc. talaz

TALAZOTERAPÍE s.f. v. talasoterapie.

TÁLĂ, tale, s.f. (Reg.) Adunătură gălăgioasă de oameni; ceată, mulţime. ♦ Gălăgie, larmă. ♢ Expr. A sta de tală = a sta la taifas. ♦ (Adverbial; adesea repetat, în forma tala) Încet-încet, haide-hai. – Et. nec.