Toate definitiile
TRÍVIUM s. n. Parte a învățământului elementar medieval care cuprindea gramatica, retorica și dialectica. [Pr.: -vi-um] – Din lat., fr. trivium.
TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din fr. tendance.
TÉRMEN, (1, 2, 3) termene, s. n., (4, 5, 6, 7, 8) termeni, s. m. 1. S. n. Dată fixă la care, potrivit unei învoieli, unei decizii sau unei dispoziții prealabile, se execută o obligație (bănească) sau se realizează ceva; soroc. ◊ Loc. adv. În (sau la) termen = la data fixată, prevăzută. ♦ Condiție, clauză într-un tratat, într-un acord. 2. S. n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva. ◊ Loc. adv. În termen de... = în timp de... 3. S. n. (Înv.) Limită, hotar, sfârșit. 4. S. m. (În loc. și expr.) În termen = care își face serviciul militar în condițiile prevăzute de legi. A fi în termen = a-și face stagiul militar. 5. S. m. Cuvânt; expresie. 6. S. m. Fig. (În expr.) A fi în termeni buni (sau răi) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 7. S. m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele care alcătuiesc o progresie sau un raport. 8. S. m. Fiecare dintre cuvintele care au o accepție specifică unui anumit domeniu de activitate. – Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri după fr. terme).
TRANSHUMÁNȚĂ, transhumanțe, s. f. Migrație periodică a păstorilor și a turmelor (de oi), primăvara de la șes la munte sau de la sud spre nord și toamna de la munte la șes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale. – Din fr. transhumance.
TRIFÓRIU, triforii, s. n. Tribună îngustă, susținută de coloane subțiri, care înconjură nava centrală în bazilicile romanice și gotice, deasupra nivelului navelor laterale. – Din fr. triforium.
TÚRBĂ1, turbe, s. f. Varietate de cărbune inferior, format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit mai ales drept combustibil. – Din fr. tourbe.
TÚRBĂ2, turbe, s. f. (Pop.) Turbare (1). ♦ (Rar) Epitet injurios dat unei persoane. – Din turba (derivat regresiv).
TRANSMÍTE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A trimite sau a comunica ceva prin intermediul unei persoane, al unei scrisori etc. ♦ A aduce la cunoștința cuiva un lucru, un fapt; a comunica cuiva ceva. ♦ A comunica ceva cu ajutorul unui post emițător de radio, de televiziune, de telegraf; a emite. 2. A face să ajungă la altul, a trece din om în om. 3. (Jur.) A trece un bun, un drept etc. de la o persoană la alta. 4. A realiza o deplasare de energie, de radiații, de unde etc. ♦ Refl. (Despre energie, radiații, unde etc.) a trece dintr-un loc în altul; a se propaga. 5. A comunica o mișcare de la o mașină la alta sau de la un organ al unei mașini la altul. [Perf. s. transmisei, part. transmis] – Din fr. transmettre, lat. transmittere.
TÉMPERA1 s. f. 1. Vopsea obținută prin amestecarea ei cu lianți pe bază de substanțe albuminoide sau gelatinoase. 2. Procedeu în tehnica picturii în care se întrebuințează culori tempera1 (1). ♦ Pictură realizată prin acest procedeu. – Din it. tempera.
TEMPERÁ2, temperez, vb. I Tranz. A potoli, a modera, a domoli (un sentiment, o acțiune, o dorință etc.) ◊ Refl. Vântul s-a mai temperat. – Din fr. tempérer, lat. temperare.
TEMPERAMENTÁL, -Ă, temperamentali, -e, adj. Care aparține temperamentului, privitor la temperament, de temperament. ♦ Plin de energie, de elan, de pasiune. – Temperament + suf. -al.
TĂBĂRÁȘ, tăbărași, s. m. Ostaș care face parte dintr-o tabără. – Tabără + suf. -aș.
TĂBĂNÁȘ, tăbănașe, s. n. (Reg.) Cireadă mică, cârd. – Cf. tabun.
TĂBĂCITÓR, -OÁRE, tăbăcitori, -oare, adj. Care are proprietatea de a tăbăci; argăsitor. ♦ (Substantivat, n.) Butoi în care se ține argăseala. – Tăbăci + suf. -tor.
TIP, (1, 2, 3) tipuri, (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.
TĂBÂLTÓC, (1) tăbâltoace, s. n., (2) tăbâltoci, s. m. 1. S. n. (Reg.) Săculeț. 2. S. m. Om scund și îndesat. [Var.: tăbultóc s. m.] – Cf. ucr. taboleć.
TĂBÂRCĂ, tăbârce, s. f. (Reg.) 1. Par cu care se ridică greutăți; drug. 2. Sarcină, greutate. [Pl. și: tăbârci] – Et. nec.
TĂBÂRCÍ, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în brațe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ♦ A umbla greu ( din cauza unei sarcini pe care o poartă), a se târî. – Din tăbârcă.
TĂBLĂCÍ, tăblăcesc, vb. IV. Tranz. A da flexibilitate și lustru pieii argăsite, întinzând-o în toate direcțiile. – Et. nec.
TĂBLĂLÚȚĂ, tăblăluțe, s. f. Diminutiv al lui tabla. – Tabla + suf. -uță.
TĂBLÍȚĂ, tăblițe, s. f. Diminutiv a lui tablă1. 1. Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau cu condei de piatră școlarii începători. 2. (La romani) Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stilet. 3. (Înv.) Carnețel în care se notau diverse fapte, maxime etc. – Tablă1 + suf. -iță.
TĂBLUÍ, tăbluiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi o casă cu tablă1. – Tablă1 + suf. -ui.
TĂBLUÍT, -Ă, tăbluiți, -te, adj. Acoperit cu tablă1. – V. tăblui.
TĂCĂÍ, tăcăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate la intervale regulate sunetul exprimat prin interjecția „tac”. ♦ A ciocăni, a țăcăni. ♦ (Despre inimă) A zvâcni, a bate (ritmic). [Var.: tâcâí vb. IV] – Tac1 + suf. -ăi.
TĂCĂITOÁRE, tăcăitori, s. f. (Ornit.; reg.) Lupul-vrăbiilor. [Pr.: -că-i-] – Tăcăi + suf. -toare.
TĂCÉRE, tăceri, s. f. Faptul de a tăcea; p. ext. liniște, calm, acalmie. ◊ Loc. adv. În (sau înv. întru) tăcere = fără a vorbi; fără a se destăinui. ◊ Expr. A trece (ceva) sub tăcere = a trece (ceva) cu vederea, a ascunde (ceva), a omite (în mod intenționat). ♦ Pauză, întrerupere mai lungă într-o discuție. ♦ Fig. Indiferență. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. – V. tăcea.
TĂCIUNÁ, tăciunez, vb. I. 1. Tranz. A arde ceva până când se face tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.
TĂCIUNÁȘ, tăciunași, s. m. Diminutiv a lui tăciune. – Tăciune + suf. -aș.
TĂCIUNÁT, -Ă, tăciunați, -te, adj. 1. (Despre oameni sau despre părul, ochii, tenul lor) Negru ca tăciunele (1). 2. (Despre unele cereale) Atacat de tăciune (2); tăciunos. – V. tăciuna.
TĂCIUNÓS, -OÁSĂ, tăciunoși, -oase, adj. (Despre unele cereale) Atacat de tăciune (2); tăciunat. – Tăciune + suf. -os.