Toate definitiile

TREZÍRE, treziri, s. f. Acțiunea de a (se) trezi și rezultatul ei. – V. trezi.

TRIÁ, triez, vb. I. Tranz. A împărți un grup de obiecte sau de ființe pe categorii, după anumite criterii, separând, alegând; a selecționa, a clasa. [Pr.: tri-a] – Din fr. trier.

TRIBÁL, -Ă, tribali, -e, adj. De trib; (despre o populație) care trăiește în triburi. ♦ (Substantivat, m. pl.) Nume dat unor triburi trace din sudul Dunării mijlocii, care s-au stabilit la începutul sec. IV a. Cr., sub presiunea ilirilor, între munții Balcani și Dunăre. – Din fr. tribal.

TRIB, triburi, s. n. Grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, care au limbă și credințe comune, locuiesc același teritoriu și se supun autorității unui șef ales. – Din lat. tribus.

TRIBULÁȚIE, tribulații, s. f. (Livr.) Zbucium sufletesc, frământare, necaz; alergătură. – Din fr. tribulation.

TRICOTÁT s. n. Tricotare. – V. tricota.

TRIFTÓNG, triftongi, s. m. Emisiune în limitele unei singure silabe a trei elemente vocalice cu timbre diferite. – Din fr. triphtongue.

TRIPLÉT, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de același fel. ♦ A treia formă a unor cuvinte care sunt de aceeași proveniență, dar care au intrat în limbă în epoci diferite. – Din fr. triplet.

TRIȘÁ, trișez, vb. I. Intranz., Tranz. A înșela la jocul de cărți; p. gener. a induce în eroare; a păcăli, a înșela. – Din fr. tricher.

TRIȘÓR, trișori, s. m. Persoană care trișează (la jocul de cărți). – Din fr. tricheur.

TROC² s. n. v. troacă.

TROC¹, trocuri, s. n. Schimb în natură, constituind forma cea mai simplă a comerțului. – Din fr. troc.

TROFÉU, trofee, s. n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic. 3. Parte a unui animal vânat păstrată pentru valoarea sau frumusețea ei. 4. Cupă, obiect ornamental oferit învingătorului într-o întrecere sportivă. – Din fr. trophée.

TRÓFIC, -Ă, trofici, -ce, adj. Privitor la nutriție, care întreține nutriția. – Din fr. trophique.

TROHÉU, trohei, s. m. Picior de vers alcătuit dintr-o silabă lungă și una scurtă (în metrica poeziei antice) sau dintr-o silabă accentuată și una neaccentuată (în poezia modernă). – Din fr. trochée.

TROIÁN¹, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. ♦ P. gener. Morman, grămadă. 2. Întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare. [Pr.: tro-ian] – Probabil din sl. trojanŭ.

TRÓMBĂ, trombe, s. f. 1. Coloană înaltă de apă de formă conică, ridicată de vârtejurile de vânt, care o fac să se învârtească cu mare iuțeală în jurul ei însăși. ♦ Vânt în formă de vârtej cu axă verticală sau puțin înclinată și cu o mare viteză; p. ext. coloană de fum, de praf etc. ridicată de un vânt puternic; vârtej. 2. Tub prin care se face ventilația în încăperile de jos ale unui vapor. – Din fr. trombe.

TROMPÉTĂ, trompete, s. f. Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori și terminat la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie; goarnă. – Din fr. trompette.

TRONÁ, tronez, vb. I. Intranz. A se afla pe tron¹; a domni, a guverna. ♦ Fig. A domina, a adopta o poziție de superioritate; a-și da aere, importanță. – Din fr. trôner.

TRON², tronuri, s. n. 1. (Pop.) Ladă în care țăranii își păstrează diverse obiecte, mai ales de îmbrăcăminte. 2. (Reg.) Sicriu. – Din germ. dial. Truh(e)n.

TRON¹, tronuri, s. n. Scaun, jeț (sculptat și împodobit) pe care stau monarhii la ceremonii; p. ext. simbol al domniei. ◊ Expr. A se urca (sau a se sui) pe tron = a ocupa domnia, a fi încoronat ca monarh. ♦ Fig. Puterea suverană a monarhilor; domnie. ♦ Scaun, jeț special pe care stau prelații (sau suveranii) în timpul unor ceremonii religioase. – Din fr. trône.

TRÓPIC¹, tropice, s. n. 1. Fiecare dintre cele două paralele situate la latitudinea de 23°27' nord sau sud de ecuatorul terestru, unde, în timpul celor două solstiții, Soarele trece la zenitul locului. 2. (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice (1). ◊ Loc. adj. De tropice = din regiunea tropicală. – Din fr. tropique, lat. tropicus.

TRÓPIC², -Ă, tropici, -ce, adj. (Livr.) Referitor la tropi²; figurat, metaforic. – Din fr. tropique.

TRÚDĂ, trude, s. f. (Pop.) 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală. ◊ Loc. adv. Cu trudă = din greu, cu mare efort. ♦ Rodul, rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseală, folos, câștig. 2. Chin, suferință; durere, necaz. – Din trudi (derivat regresiv). Cf. sl. trudŭ.

TRUNCHIÉRE, trunchieri, s. f. (Adesea fig.) Acțiunea de a trunchia și rezultatul ei. [Pr.: -chi-e-] – V. trunchia.

TRUP, trupuri, s. n. 1. (Pop.) Corp (al unei ființe). ◊ Loc. adv. (Cu) trup și suflet = cu totul, în întregime, fără rezerve. ◊ Expr. (A fi) trup din trupul cuiva = a) (a fi) născut din...; b) (a face) parte integrantă din ceva. A fi trup și suflet cu cineva = a se identifica cu aspirațiile cuiva; a fi foarte strâns legat de cineva. ♦ Corpul fără cap (și fără membre) al unei ființe; trunchi (2). ♦ Cadavru. 2. Parte principală a unui obiect, a unei construcții etc.; p. gener. obiectul însuși. 3. (Înv.) Întindere mare de pământ care alcătuiește un singur lot. Trup de moșie. 4. (Înv.) Mare unitate militară. – Din sl. trupŭ.

TRUSÓU, trusouri, s. n. Rufărie de corp, de pat, de masă etc. confecționată pentru o fată (în vederea căsătoriei); rufăria unui nou-născut. – Din fr. trousseau.

TUB, tuburi, s. n. 1. Piesă de formă cilindrică, din metal, sticlă, cauciuc etc., goală în interior, cu diametre și lungimi diferite, întrebuințată de obicei pentru scurgeri, transporturi sau păstrare de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic având o carcasă în formă de tub (1); spec. corp tubular în care se introduc unele conducte electrice în clădiri. ◊ Tub electronic = dispozitiv sau aparat constituit dintr-un recipient etanș (de sticlă sau de metal), vidat sau cu gaz rarefiat, și echipat cu doi sau mai mulți electrozi, între care se stabilesc curenți electrici. ♦ (La unele instrumente muzicale) Țeavă care produce sunete de diferite tonalități (în funcție de lungimea și diametrul piesei respective) când trece un curent de aer prin ea. ♦ Înveliș cilindric din metal sau din carton, în care se află explozibilul și proiectilul unei arme de foc. ♦ Recipient subțire din metal, în care se țin diferite paste alimentare sau preparate cosmetice și medicale. 2. Canal natural care intră în componența unor aparate sau organe animale și vegetale și prin care circulă hrană, aer etc. ◊ Tub fonator = organ (în formă de canal) cu care se realizează sunetele în vorbire, mărginit în partea posterioară de laringe și în partea anterioară de buze și de nări. – Din fr. tube, lat. tubus.

TUBULÁR, -Ă, tubulari, -e, adj. Care este în formă de tub. ♦ Care este prevăzut cu tuburi. – Din fr. tubulaire.

TÚFĂ, tufe, s. f. 1. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. ◊ Expr. (Fam.) Tufă (de Veneția) = nimic, deloc. Tufă-n pungă sau tufă-n buzunar = a) nimic; b) om fără bani. ♦ Fig. Păr mult și des; claie. 2. (Rar) Ramură, creangă înverzită. ♦ (Reg.) Bâtă, ciomag. – Lat. tufa.