TABLÓU, tablouri, s.n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe o pânză, pe un carton etc.; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate şi aşezate (în scop decorativ) pe pereţii unei încăperi. ♢ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemişcate într-o anumită poziţie, pentru a înfăţişa sau a evoca o scenă simbolică. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Privelişte de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală şi impresionează prin frumuseţe şi pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în şiruri şi coloane). II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acţionarea unui sistem tehnic sau la controlul funcţionării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ♢ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele şi instrumentele necesare controlului şi manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agaţă fisele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.

TABLÓU ~ri n. 1) Lucrare artistică (pictură, desen, gravură) înrămată şi atârnată pe perete în scop decorativ. ♢ A rămâne ~ a rămâne perplex, uluit; a înlemni. 2) fig. Privelişte care impresionează prin frumuseţe şi pitoresc. 3) fig. Descriere (orală sau în scris) a unei privelişti. 4) Parte dintr-un act al unei piese de teatru (care se desfăşoară într-un decor propriu). 5) tehn. Panou pe care sunt montate aparatele cu ajutorul cărora se pun în funcţiune diferite maşini sau se controlează funcţionarea lor. ~ de bord. [Sil. ta-blou] /<fr. tableau

TABORÍŢI s.m. pl. Nume dat membrilor aripii radicale din mişcarea husită, reprezentând interesele maselor de ţărani şi de meşteşugari. – Din fr. taborites.

TABS, tabsuri, s.n. Imagine sau inscripţie care însoţeşte unele mărci poştale. – Din engl. tabs (pl. lui tab „contramarcă“).

TABÚ, tabuuri, s.n. Interdicţie cu caracter religios, în anumite societăţi primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicţie rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt şi de înlocuire a lui cu un altul, din superstiţie sau din pudoare; interdicţie de limbaj. – Din fr. tabou.

TABÚ ~uri n. 1) (în societatea primitivă) Interdicţii cu caracter religios, în legătură cu întrebuinţarea, atingerea unor obiecte, fiinţe sau utilizarea cuvintelor (care le denumesc), considerate sacre sau impure; interdicţie de ritual. 2) fig. Obiect sau problemă despre care este interzis să se discute. 3) Evitare (din superstiţie sau din pudoare) a folosirii unor cuvinte şi substituirea lor prin altele; interdicţie de limbaj. [Art. tabuul; Sil. -bu-ul] /<fr. tabou

TABUÍSM s.n. Sistem de interdicţii magice şi mitologice bazat pe tabuuri. – Tabu + suf. -ism.

TABUÍSTIC, -Ă, tabuistici, -ce, adj. (Livr.) Care ţine de tabu; care provine din tabu. – Tabu + suf. -istic.

A TABUIZ//Á ~éz tranz. (cuvinte, expresii, obiecte) A face tabu. /<it. tabuizzare

TABUIZÁRE s.f. (Rar) Acţiunea de a transforma în tabu. [Pr.: -bu-i-] – După fr. tabouisation.

TÁBULA : ~ rasa se spune despre cineva care nu ştie absolut nimic. ♢ A face ~ a renunţa la anumite păreri pentru a adopta altele. /Cuv. lat.

TABULÁR, -Ă, tabulari, -e, adj. 1. Care este înscris pe o listă, pe o tablă¹ sau în coloanele unui registru. ♢ (Mat.) Diferenţă tabulară = adaosul pe care îl primeşte logaritmul unui număr de patru cifre, când acest număr creşte cu o unitate. 2. (Tehn.; despre un material) Care se prezintă sub formă de plăci. – Din fr. tabulaire.

TABULÁR ~ă (~i, ~e) 1) Care este înscris într-un tabel sau în coloanele unui registru. 2) (despre materiale) Care are forma unei plăci; ca o placă. /<fr. tabulaire, lat. tabularis

TABULÁRIU, tabularii, s.n. Arhivă publică sau particulară în Roma antică. – Din lat. tabularium.

TABULATÓR, tabulatoare, s.n. Dispozitiv al unei maşini de scris care permite ca, odată fixată lungimea unui rând, să poată fi automat menţinută şi pentru rândurile următoare. – Din fr. tabulateur.

TABULAT//ÓR ~oáre n. Dispozitiv pentru menţinerea automată a alinierii coloanelor la maşinile de dactilografiat. /<fr. abulateur, germ. Tabulator

TABULATÚRĂ, tabulaturi, s.f. Sistem de notaţie muzicală cu ajutorul cifrelor sau literelor, folosit în sec. XV-XVII pentru instrumentele polifonice (orgă, clavecin etc.). – Din germ. Tabulatur.

TABULHANÁ, tabulhanale, s.f. (Turcism înv.) Fanfară militară turcească, în care predominau tobele. – Din tc. tabılhane.

TABÚN, tabunuri, s.n. Sistem de creştere a cailor în libertate (pe păşune, în stepă); herghelie de cai aproape sălbatici, din stepă. ♦ Cireadă de vite; turmă de oi. ♦ (Reg.) Păşune, izlaz. – Din ucr. tabun.

TABÚN ~uri n. 1) Sistem de creştere a cailor în condiţii de libertate (pe păşuni, în stepă). 2) Herghelie de cai aproape sălbatici (din stepă). 3) rar Mulţime de animale. 4) rar Loc necultivat pe care pasc vitele; toloacă; suhat; izlaz; păşune; imaş. /<lat. tabun

TABURÉT, taburete, s.n. Scăunel rotund sau pătrat, fără spătar. ♦ Spec. Scăunel fără spătar, prevăzut cu un dispozitiv de înălţare şi de coborâre, pe care stă cineva când cântă la pian. ♦ Spec. Scăunel foarte scund, pe care îşi poate ţine picioarele o persoană care stă pe scaun. – Din fr. tabouret.

TABURÉT ~e n. 1) Scaun mic, fără spătar şi fără braţe. 2) Scaun rotund, fără spetează, folosit pentru a sta la pian. /<fr. tabouret

TAC¹ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs prin lovirea unui obiect (de lemn). – Onomatopee.

TAC², tacuri, s.n. Baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard; achiu². – Din ngr. tákos.

TAC¹ interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul loviturilor regulate într-un obiect tare). /Onomat.

TAC² ~uri n. (la biliard) Baston special de lemn, subţiat treptat spre un capăt, cu care sunt lovite bilele. /<ngr. tákos

TACẤM, tacâmuri, s.n. 1. 1. Serviciu de masă complet, care se aşază în dreptul fiecărui mesean; p. restr. totalitatea obiectelor de metal de care se serveşte o persoană când mănâncă. 2. Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operaţii sau specifice unei anumite îndeletniciri. ♦ Harnaşament. 3. Acaret. 4. (La pl.) Aripi, gheare, gâturi de pasăre (2). II. 1. (Înv.) Cortegiu, alai. 2. Taraf (1). 3. Fig. Fel de om, soi; poamă. – Din tc. takim.

TACÂM ~uri n. 1) Totalitate de obiecte de care se serveşte o persoană când mănâncă; serviciu de masă. 2) Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare pentru realizarea unei acţiuni sau îndeletniciri. 3) înv. Grup de indivizi uniţi în vederea unor scopuri suspecte; gaşcă; clan; cârdăşie; tagmă; şleahtă; bandă;clică. 4) mai ales la pl. reg. Ansamblu de construcţii auxiliare într-o gospodărie. 5) pop. Totalitate a pieselor folosite pentru înhămarea unui cal; harnaşament. 6) înv. Grup de persoane care însoţesc un demnitar; alai; cortegiu; escortă; suită. /<turc. takim

TACHELÁJ, tachelaje, s.n. Ansamblul parâmelor folosite la fixarea arborilor sau la manevrarea pânzelor şi a vergilor pe o navă. – Din germ. Takelage, rus. takelaj.

TACHELÁJ ~e n. 1) mar. Totalitate a parâmelor unei nave cu ajutorul cărora se fixează catargele şi se manevrează pânzele. 2) tehn. Operaţie de manevrare şi de deplasare a obiectelor grele cu ajutorul unor dispozitive manuale simple. /<germ. Takelage