Toate definitiile
ORCHESTRATÓR, orchestratori, s. m. Persoană care orchestrează bucăți muzicale. – Orchestra + suf. -tor.
ORCHESTRÁRE, orchestrări, s. f. Acțiunea de a orchestra și rezultatul ei; orchestrație. – V. orchestra.
ORCHESTRÁNT, -Ă, orchestranți, -te, s. m. și f. Persoană care face parte dintr-o orchestră; instrumentist. – Orchestră + suf. -ant.
ORCHESTRÁL, -Ă, orchestrali, -e, adj. Care aparține orchestrei, propriu orchestrei, privitor la orchestră, care se execută de orchestră. – Din fr. orchestral.
ORCEÁG, orceaguri, s. n. (Bot.; reg.) Arpagic. – Et. nec.
ORCÁN, orcane, s. n. 1. (Met.) Ciclon tropical care se manifestă în sudul Asiei. 2. (Înv.) Uragan. – Din germ. Orkan.
ORC s. m. (Rar) Infern. – Din germ. Orkus.
ORBITÓR, -OÁRE, orbitori, -oare, adj. Care te orbește, care te face să nu poți privi cu ochi deschiși, care îți ia vederea. ♦ Fig. Care întunecă mintea, tulbură rațiunea. ♦ Fig. Uluitor. – Orbi + suf. -tor.
ORBÍTĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.
ORBITÁL, -Ă, orbitali, -e, adj. 1. Care aparține orbitei cerești, privitor la orbita unui corp ceresc. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Care aparține sau se află în orbita oculară. – Din fr. orbital.
ORBÍT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.
ORBÍȘ adv. Pe dibuite, la întâmplare, orbește; fig. fără chibzuință, nebunește. ◊ Expr. A da orbiș = a lovi fără cruțare. – Orb2 + suf. -iș.
ORBÍLĂ s. m. (Glumeț) Poreclă dată unei persoane care nu vede sau nu observă nimic în jurul său, care se împiedică de tot ce-i stă în cale, care este lipsită de spirit de observație. – Orb2 + suf. -ilă.
ORBÍE s. f. (Pop.) Starea celui orb2 (1), lipsa vederii. ♦ Fig. Inconștiență, orbire. – Orb2 + suf. -ie.
ORBICULÁR, -Ă, orbiculari, -e, adj. Rotund, globular. ♦ (Substantivat, m.) Mușchi de formă circulară care înconjură pleoapele și buzele, determinând, prin contracție, închiderea și deschiderea acestora. – Din fr. orbiculaire, lat. orbicularis.
ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb2, a-și pierde vederea. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă vederea; a scoate cuiva ochii. ◊ Expr. (Nici cât sau măcar) să orbești un șoarece = foarte puțin; deloc. ♦ Tranz. A tulbura vederea, a lua ochii. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să-și piardă rațiunea, clarviziunea, a-l face să nu mai judece obiectiv. ♦ A înșela, a amăgi pe cineva, a minți. – Din orb2.
ORBÉȘTE adv. 1. Ca orbii2, pe dibuite, la întâmplare. 2. Fig. Fără discernământ, fără reflecție, fără chibzuință, în mod mecanic. ♦ Necontrolat, nebunește, inconștient; pătimaș. – Orb2 + suf. -ește.
ORBECĂÍRE, orbecăiri, s. f. Faptul de a orbecăi; dibuială, bâjbâială, rătăcire, orbecare. – V. orbecăi.
ORBECÁT, -Ă, orbecați, -te, adj. (Rar; despre ochi) Orbit, fermecat, fascinat. – V. orbeca.
ORBECÁRE, orbecări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a orbeca; orbecăire. – V. orbeca.
ORBECÁ, órbec, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) A orbecăi. – Din orb2.
ORBEÁLĂ, orbeli, s. f. (Reg.) Slăbire a vederii; orbire. – Orbi + suf. -eală.
ORBĂLȚITÚRĂ, orbălțituri, s. f. (Reg.) Orbalț (1). [Var.: orbălțătúră s. f.] – Orbălți + suf.-tură.
ORBĂLȚÍT, -Ă, orbălțiți, -te, adj. (Reg.) Bolnav de orbalț; umflat (de orbalț). – V. orbălți.
ORBĂLȚÍ, orbălțesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) îmbolnăvi de orbalț; a (se) umfla din cauza orbalțului. – V. orbalț.
ORBĂLȚĂTÚRĂ s. f. v. orbălțitură.
ORBĂCĂÍ vb. IV v. orbecăi.
ORB2, OÁRBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. (Adesea substantivat) Lipsit de simțul văzului, care nu vede (deloc). ◊ Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cel care șovăie să se ducă într-un loc necunoscut de teamă că nu va nimeri. A se bate ca orbii = a se bate foarte tare. 2. Fig. Care nu admite alte păreri, 3. Fig. Care pare să acționeze fără discernământ; a cărui rațiune e întunecată, tulburată de o pasiune, lipsit de clarviziune; p. ext. de temut, fioros. ♦ Complet, total. ♦ Care denotă lipsă de inteligență, de reflecție, de perspicacitate. 4. Fig. Lipsit de lumină; întunecos, întunecat. 5. (În sintagmele) Fereastră oarbă sau geam orb = adâncitură în perete, de forma unei ferestre, făcută cu scop arhitectonic. Sobă oarbă = motiv ornamental de forma unei sobe; sobă care are gura în a doua cameră. Dușumea oarbă = dușumea de scânduri brute așezate distanțat, peste care se montează parchetul. Cartuș orb = cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, la parade, la demonstrații etc. Cameră oarbă = cameră fără ferestre, destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puț orb = puț de mină care nu are ieșire directă la suprafață. – Lat. orbus.
ORB1 s. n. (În sintagma) Orbul găinilor (sau găinii) = numele popular al unei boli de ochi care se manifestă prin imposibilitatea de a vedea seara după apusul soarelui; p. ext. miopie. ◊ Expr. A avea orbul găinilor = a nu vedea sau a nu observa un obiect aflat foarte aproape. – Din orbi (derivat regresiv).
ORÂNDUITÓR, -OÁRE, orânduitori, -oare, s. m. și f. (Înv.) Persoană care orânduiește, care organizează; organizator, [Pr.: -du-i-] – Orândui + suf. -tor.