Toate definitiile
ORGANOLÍT, organolite, s. n. (Geol.) Mineral sau rocă formate prin transformarea unor substanțe organice. – Cf. fr. organolithien.
ORGANOGRAFÍE s. f. 1. Parte a zoologiei și a botanicii care se ocupă cu descrierea organelor animalelor sau ale vegetalelor. 2. Descriere amănunțită a părților care alcătuiesc un instrument muzical și a felului de funcționare a acelui instrument. – Din fr. organographie.
ORGANOGRÁFIC, -Ă, organografici, -ce, adj. (Rar) Structural. – Din fr. organographique.
OPERÁ, operez, vb. I. 1. Tranz. A întreprinde o acțiune, a realiza, a face, a înfăptui, a efectua. ♦ Spec. (Mat.) A efectua un calcul. ♦ Intranz. A lucra cu..., a se folosi de..., a întrebuința. 2. Tranz. A supune pe cineva unei intervenții chirurgicale. 3. Tranz. A înregistra diverse date contabile în registre sau în acte de evidență. 4. Intranz. A întreprinde o acțiune militară în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. 5. Tranz. (Arg.) A comite furturi, spargeri, crime etc. – Din fr. opérer, lat., it. operare.
ÓPEN, openuri, s. n. Competiție deschisă pentru orice categorie de sportivi; (în tenis) turneu la care participă profesioniști și neprofesioniști. ◊ (Adjectival) Turneu open. [Pr.: ắupăn] – Din engl. open.
OPĂRITÚRĂ, opărituri, s. f. Opareală (2); parte iritată a pielii. – Opări + suf. -tură.
OPĂRITÓR, -OÁRE, opăritori, -oare, adj. (Rar; adesea substantivat) Care opărește. – Opări + suf. -tor.
OPĂRÍT, -Ă, opăriți, -te, adj. 1. Peste care s-a turnat sau s-a vărsat apă fierbinte. 2. (Mai ales despre copiii mici) Care are iritații ale pielii (de obicei la încheieturi) din cauza transpirației, a urinei etc. 3. Fig. Fără chef, supărat; fiert, plouat. – V. opări.
OPĂRÍRE, opăriri, s. f. Acțiunea de a (se) opări și rezultatul ei; opăreală (1). – V. opări.
OPĂRÍ, opăresc, vb. IV. 1. Tranz. A turna peste ceva un lichid clocotit (apă, leșie, lapte etc.) pentru a spăla, a curăța de coajă, a găti etc. ♦ Tranz. și refl. A provoca sau a căpăta arsuri, turnând sau vărsând apă clocotită sau alt lichid foarte fierbinte; a (se) arde. 2. Refl. (Mai ales despre copiii mici) A face răni și iritații în unele părți ale corpului, mai ales la încheieturi, din cauza transpirației, a urinei etc. 3. Refl. (Reg.; despre mălai, făină, plante uscate) A se încinge, alterându-se. 4. Refl. (Despre plante) A se ofili, a se veșteji (din cauza căldurii); a se măna din cauza soarelui prea fierbinte apărut după ploaie. – Din bg. oparja, scr. opariti.
OPĂCÍT, -Ă, opăciți, -te, adj. (Reg.) 1. Zăpăcit, speriat, uluit. 2. Pocit, monstruos. – V. opăci.
OPĂCÍRE, opăciri, s. f. (Reg.) Faptul de a opăci. – V. opăci.
OPĂCÍ, opăcesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A opri în loc, a reține; a împiedica. 2. A induce în eroare, a deruta; a necăji; a năuci, a zăpăci. 3. A liniști, a potoli, a domoli. – Din bg. opača, scr. opačiti.
OPĂCEÁLĂ, opăceli, s. f. (Reg.) 1. Împiedicare, reținere. 2. Tulburare, zăpăceală, năuceală. – Opăci + suf. -eală.
ORDONANȚÁRE, ordonanțări, s. f. Acțiunea de a ordonanța și rezultatul ei. – V. ordonanța.
ORDONANȚÁ, ordonanțez, vb. I. Tranz. A dispune plata unei sume prin emiterea unei ordonanțe, a unui ordin de plată. – Din fr. ordonnancer.
ORDONÁ, (1) ordón, (2) ordonez, vb. I. Tranz. 1. A da un ordin, a porunci, a comanda; a cere, a pretinde, a dispune. ♦ (Înv.) A prescrie un medicament, un tratament. 2. A pune în ordine, a aranja, a rândui, a grupa anumite lucruri. [Var.: (înv.) ordiná vb. I] – Din fr. ordonner.
ÓRDINE, ordini, s. f. 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ Loc. adj. și adv. La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; p. ext. conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă. ◊ Loc. adv. În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expr. A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ Expr. (Înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora. – Din lat. ordo, -inis, it. ordine.
ORDINÁL, ordinale, adj. (În sintagma) Numeral ordinal = numeral care indică, într-o serie, locul, ordinea numerică. – Din fr. ordinal.
ORDINÁ vb. I v. ordona.
ÓRDIN, ordine, s. n. 1. Dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = vă stau la dispoziție. ♦ (Concr.) Act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu. ◊ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unități militare se adresează întregii unități în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispoziție scrisă a unei autorități militare, prin care o persoană din cadrele de rezervă ale armatei este chemată la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primește o însărcinare oficială; delegație. Ordin de plată = dispoziție dată de către o bancă pentru a plăti o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decorație superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în zoologie și în botanică, superioară familiei și inferioară clasei. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. 5. Comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni războinice. 6. Rang, categorie (după importanță). ◊ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regulă, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.
ÓRDIE, ordii, s. f. (Înv.) Hoardă, oaste (turcească sau tătară); tabără militară. ♦ Mulțime mare de oameni; gloată. – Din bg., scr. ordija.
ORDALÍE, ordalii, s. f. Mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, caracteristic evului mediu, prin diferite probe (a focului, a apei clocotite și a fierului încins) sau prin duelul judiciar. [Acc. și: ordálie] – Din fr. ordalie, lat. ordalium.
ORCICÁR, orcicare, s. n. Ochiul sau lațul ștreangului de la ham, care se prinde de orcic. – Orcic + suf. -ar.
ORCÍC, orcicuri, s. n. Fiecare dintre cele două bucăți de lemn prinse de crucea căruței, a trăsurii etc., de capetele cărora se agață ștreangurile hamului. – Din ucr. orčyk. Cf. pol. orczyk.
ORCHÉSTRU s. n. v. orchestră.
ORCHESTRIONÉT, orchestrionete, s. n. Instrument muzical cu manivelă, mai mic decât orchestrionul, care execută muzică înregistrată pe benzi de carton perforate. [Pr.: -tri-o-] – Orchestrion + suf. -et.
ORCHESTRIÓN, orchestrioane, s. n. Instrument muzical în formă de orgă sau de pian, cu două sau cu mai multe claviaturi. [Pr.: -tri-on] – Din fr. orchestrion, germ. Orchestrion.
ORCHÉSTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradenuri. [Var.: orhéstră s. f., (înv.) orchéstru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.
ORCHESTRÁȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestră a unei bucăți muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de execuție și a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizării unei sonorități globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucată muzicală). – Din fr. orchestration.