Toate definitiile
ORIENTÁT, -Ă, orientați, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care știe în ce direcție trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
ORIENTÁRE, orientări, s. f. Acțiunea de a (se) orienta și rezultatul ei; p. ext. direcție, sens. ♦ Fig. Tendință, înclinare; convingere, concepție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
ORIENTALÍSTICĂ s. f. Grup de discipline care se ocupă cu studiul istoriei, al limbilor și al culturii spirituale și materiale a popoarelor din Orient. [Pr.: -ri-en-] – Din germ. Orientalistik.
ORIENTALÍST, -Ă, orientaliști, -ste, s. m. și f. Specialist în orientalistică. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientaliste.
ORIENTALÍSM s. n. Ceea ce caracterizează pe orientali, moravurile, felul de a fi al orientalilor. ♦ (Rar) Ceea ce se referă la Orient și la orientali. ♦ (Rar) Orientalistică. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientalisme.
ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A ști încotro să se îndrepte pentru a ajunge la destinație, a recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o anumită împrejurare, atitudinea, soluția cea mai potrivită, a acționa adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcție. 2. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziție sau direcție față de punctele cardinale. ♦ Fig. A îndruma, a îndrepta, a dirija. ♦ Refl. A se călăuzi după..., a se conduce. ♦ (Mat.) A da un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan în jurul unui punct. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orienter.
ORIÉNT s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, situat în direcția în care răsare soarele; răsărit, est; p. ext. spațiul geografic situat la est față de un punct de referință (îndeosebi Asia și estul Africii); nume generic pentru țările sau popoarele din acest spațiu. [Pr.: -ri-ent] – Din fr. orient, lat. oriens, -ntis, germ. Orient.
ÓRIE, orii, s. f. Plasă de prins pește, în formă de sac, folosită în apele curgătoare adânci, mânuită din luntre de doi oameni. – Et. nec.
ORICÚM adv. Indiferent cum, în orice fel; orișicum. – Ori + cum.
ORICÍNE pron. nehot. Indiferent care persoană; cineva, orișicine. ♦ (Depr.) Cineva neînsemnat, fără importanță, un oarecare. [Gen.-dat.: oricui] – Ori + cine.
ORICẤT, -Ă, oricâți, -te, pron. nehot., adv. 1. Pron. nehot. Indiferent cât, indiferent de număr sau de cantitate. ◊ (Adjectival) Oricâți bani ai avea, tot nu-ți ajung. 2. Adv. (Adesea cu valoare de conjuncție concesivă) Indiferent cât, cât de mult, cât de tare; orișicum. – Ori + cât.
ORICÁRE pron. nehot. Indiferent care, care vrei, fiecare, orișicare. ◊ (Adjectival) Îl interesează oricare problemă. [Gen.-dat.: (ca pron. nehot.) sg. m. oricăruia și (rar) oricărui, sg. f. oricăreia, pl. oricărora; (cu valoare adjectivală) sg. m. oricărui, sg. f. oricărei, pl. oricăror] – Ori + care.
ORI conj., adv. I. Conj. (Cu funcție disjunctivă, adesea cu nuanță copulativă) 1. Sau. ♦ (în propoziții interogative) Te duci ori ba? 2. (După o regentă, uneori în corelație cu „fie că”, „sau”, introduce sau leagă două propoziții subordonate opuse) Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. II. Adv. (Pop.; introduce o propoziție interogativă) Oare. [Var.: or conj., adv.] – Et. nec.
ORHÍTIC, -Ă, orhitici, -ce, adj. Care aparține orhitei, privitor la orhită. – Orhită + suf. -ic.
ORHÍTĂ, orhite, s. f. Boală caracterizată prin inflamarea cordonului spermatic și a testiculelor. – Din fr. orchite, germ. Orchitis.
ORHESTRÍNĂ, orhestrine, s. f. (Rar) Orchestră mică. – Din it. orchestrina. Cf. orhestră.
ORHÉSTRĂ s. f. v. orchestră.
ORGOLIÓS, -OÁSĂ, orgolioși, -oase, adj. Plin de orgoliu, vanitos; mândru, încrezut, trufaș, îngâmfat. [Pr.: -li-os] – Orgoliu + suf. -os. Cf. it. orgoglioso, fr. orgueilleux.
ORGÍE, orgii, s. f. Petrecere desfrânată cu exces de mâncare și de băutură; desfrâu, dezmăț, bacanală. – Din fr. orgie, lat. orgia.
ORGIÁSTIC, -Ă, orgiastici, -ce, adj. (Livr.) Orgiac; fíg. extraordinar. [Pr.: -gi-as-] – Din fr. orgiastique.
ORGIÁC, -Ă, orgiaci, -ce, adj. (Rar) Cu caracter de orgie; orgiastic. [Pr.: -gi-ac] – Din fr. orgiaque.
ÓRGĂ, orgi, s. f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. ◊ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale căror aprindere și intensitate sunt comandate electronic în concordanță cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensității luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.
ORGÁSM s. n. Punctul culminant al excitației sexuale. – Din fr. orgasme.
ORGANZÍN, organzine, s. n. Fir de mătase naturală, foarte răsucit, format din două sau din mai multe fire subțiri. – Din fr. organsin.
ORGÁNUM s. n. Una dintre formele cele mai vechi ale muzicii pe mai multe voci distincte, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o temă de cânt liturgic. – Din fr. organum.
ORGANTÍN s. n. v. organdi.
ORGANOTROPÍSM s. n. (Biol.) Afinitate a unor virusuri, a unor microbi pentru un anumit organ. – Din fr. organotropisme.
ORGANOTERAPÍE, organoterapii, s. f. Tratament medical care constă în administrarea de extracte de organe sau de glande endocrine; opoterapie. – Din fr. organothérapie.
ORGANOSÓL, organosoli, s. m. Soluție coloidală aflată într-un lichid organic. – Din fr. organosol.
ÓRGANON s. n. (Livr.) Instrument, mijloc de muncă și de cercetare științifică. – Din ngr. órganon.