Toate definitiile
ORĂCĂÍT, orăcăituri, s. n. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; strigăt caracteristic broaștei; orăcăială, orăcăire. ♦ Fig. Amestec de voci, gălăgie. ♦ (Fam.) Plânset, scâncet de copil mic. – V. orăcăi.
ORĂDEÁN, -Ă, orădeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul Oradea. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul Oradea. – Oradea (n. pr.) + suf. -ean.
ORĂDEÁNCĂ, orădence, s. f. Femeie născută și crescută în municipiul Oradea. ♦ Locuitoare din municipiul Oradea. – Orădean + suf. -că.
ORĂSTÍCĂ, orăstici, s. f. Numele a două plante erbacee din familia leguminoaselor, cu flori roșii-purpurii la început, apoi albastre; măzăriche neagră (Lathyrus niger și vernus). [Var.: orăștícă s. f.] – Et. nec.
ORĂȘEÁNCĂ, orășence, s. f. Locuitoare a unui oraș; orășeană. – Orășean + suf. -că.
ORĂȘÉL, orășele, s. n. Diminutiv al lui oraș; oraș mic. – Oraș + suf. -el.
ORĂȘENÉSC, -EÁSCĂ, orășenești, adj. Care aparține orașului, privitor la oraș, ca la oraș; urban, citadin. – Orășean + suf. -esc.
ORẤNDĂ1, orânde, s. f. (Pop.) 1. Soartă, ursită, destin. ♦ Persoană menită să devină soțul (sau soția) cuiva; ursit. 2. Obicei, datină. [Var.: orấnd s. m.] – Din orândui (derivat regresiv).
ORÂNDÁȘ, orândași, s. m. (Reg.) 1. Arendaș. 2. Cârciumar. – Orândă2 + suf. -aș.
ORÂNDÁR, orândari, s. m. (Înv., reg.) 1. Arendaș. 2. Cârciumar, hangiu. – Orândă2 + suf. -ar. Cf. ucr. orendar.
ORẤND s. m. v. orândă1.
ORĂTÉNIE s. f. v. orătanie.
ORĂTẮNIE s. f. v. orătanie.
ORĂTÁNIE, orătănii, s. f. Pasăre de curte. [Var.: orătắnie, orăténie s. f.] – Din oară2.
ORĂȘTÍCĂ s. f. v. orăstică.
ORĂȘENIZÁ, orășenizez, vb. I. Refl. (Rar) A-și însuși felul de viață sau de comportare al orășenilor, a se adapta la viața orășenească, a deveni orășean; a se urbaniza. – Orășean + suf. -iza.
ORĂȘENÍSM, orășenisme, s. n. Fel de a fi, de a se comporta, de a vorbi specific unui orășean; p. ext. comportare manierată, căutată, artificială. – Orășean + suf. -ism.
ORĂȘENÍME s. f. (Rar) Locuitorii unui oraș, mulțime de locuitori ai unui oraș. – Orășean + suf. -ime.
ORĂȘENÍE, orășenii, s. f. (Rar) Orășenism. – Orășean + suf. -ie.
ORĂȘENÉȘTE adv. În felul orășenilor, ca orășenii. – Orășean + suf. -ește.
OCĂÍT s. n. (Rar) Măcăit. – V. ocăi.
OCĂÍ, pers. 3 ócăie, vb. IV. Intranz. (Rar) A măcăi. – Formație onomatopeică.
ÓCĂ s. f. v. oca.
OCAZIÚNE s. f. v. ocazie.
OCAZIONALÍSM s. n. Doctrină teologică care consideră că singura cauză reală a modificărilor corporale și sufletești este voința divinității. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. occasionnalisme.
OCAZIONÁ, ocazionez, vb. I. Tranz. (Rar) A pricinui, a prilejui, a cauza, a provoca (ceva cuiva). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. occasionner.
OCÁZIE, ocazii, s. f. 1. Situație, împrejurare care provoacă, permite sau ușurează săvârșirea unei acțiuni; prilej, moment favorabil. ◊ De ocazie = a) loc. adj. potrivit numai pentru o anumită împrejurare; deosebit, de circumstanță; b) loc. adj. și adv. (ivit) întâmplător; cumpărat sau vândut din întâmplare (și de obicei avantajos). ◊ Loc. vb. A da ocazie la (sau, înv., de)... = a da loc, a ocaziona, a prilejui. ◊ Expr. Cu altă ocazie = cu alt prilej, altă dată. ♦ Eveniment deosebit, festivitate. 2. (Concr.) Mijloc de locomoție, de obicei găsit din întâmplare. [Var.: (înv.) ocaziúne s. f.] – Din fr. occasion, germ. Okasion, lat. occasio, -onis.
OCARÍNĂ, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argilă arsă, în formă ovală și cu mai multe găuri, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.
OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).
OCÁ, ocale, s. f. Veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert; p. ext. cantitate de marfă, de obiecte etc. egală cu această unitate de măsură; vasul cu care se măsoară. ◊ Oca mică = măsură falsă, mai mică decât cea legală. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu ocaua mică = a prinde (pe cineva) cu o minciună, cu o faptă necinstită. [Pl. și: oca, ocă. – Var.: (înv. și reg.) ócă s. f.] – Din tc. okka.