Toate definitiile

OOSFÉRĂ, oosfere, s. f. Celulă reproducătoare femelă a plantelor care, în urma fecundației, devine oul plantei. – Din fr. oosphère.

OOLOGÍE s. f. Parte a ornitologiei care se ocupă cu studiul științific al ouălor. – Din fr. oologie.

OOLÓGIC, -Ă, oologici, -ce, adj. Referitor la oologie, de oologie. – Din fr. oologique.

OOLÍTIC, -Ă, oolitici, -ce, adj. Care conține oolite, format din oolite. [Pr.: o-o-] – Din fr. oolithique.

OOLÍT, oolite, s. n. Formație sferică sau elipsoidală constituită dintr-un material (calcit, aragonit, fosfat de calciu etc.) dispus concentric prin precipitarea mineralelor în jurul unui nucleu (grăunte de nisip, fragment de cochilie etc.). – Din fr. oolithe.

OOGÓN, oogoane, s. n. Organ femel caracteristic plantelor la care procesul sexual are loc prin oogamie. – Din fr. oogone.

OOGENÉZĂ, oogeneze, s. f. (Biol.) Proces de formare a ovulului animal; ovogeneză. – Din fr. oogenèse.

OOGAMÍE s. f. Tip de proces sexual caracteristic algelor și ciupercilor, în care are loc unirea celulei sexuale femele mari și imobile cu o celulă sexuală masculă mică și mobilă. [Pr.: o-o-] – Din it. oogamia.

OOCÍT, oocite, s. n. (Biol.) Celulă germinativă femelă la animale. – Din fr. oocyte.

ONTOLOGÍST, -Ă, ontologiști, -ste, s. m. și f. Specialist în probleme de ontologie; ontolog. – Din fr. ontologiste.

ONTOLÓG, -Ă, ontologi, -ge, s. m. și f. Ontologist. – Din ontologie (derivat regresiv).

ONTOGONÍE, ontogonii, s. f. Studiu al apariției ființelor pe Pământ. – Din fr. ontogonie.

ONTOGÓNIC, -Ă, ontogonici, -ce, adj. Referitor la ontogonie, de ontogonie. – De la ontogonie.

ONTOGENÍST, ontogeniști, s. m. Specialist în probleme de ontogenie. – Ontogenie + suf. -ist.

ONTOGENÍE s. f. (Biol.) Ontogeneză. ♦ Ramură a biologiei care studiază acest proces. – Din fr. ontogénie.

ONTOGÉNIC, -Ă, ontogenici, -ce, adj. (Rar) Ontogenetic. – Din fr. ontogénique.

ONTOGENÉTIC, -Ă, ontogenetici, -ce, adj. Care aparține ontogeniei, privitor la ontogenie, specific ontogeniei; ontogenic. – Din fr. ontogénétique.

ÓNTIC, -Ă, ontici, -ce, adj. (Livr.) Care ține de domeniul existenței; ontologic. – Din fr. ontique.

ONORÍFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre titluri, distincții etc.) Care aduce onoruri; acordat în semn de cinste, de respect, de considerație față de cineva. ♦ (Despre funcții, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină, fără a fi retribuit; de onoare. Membru onorific. – Din fr. honorifique, lat. honorificus.

ORAȚIÚNE s. f. v. orație.

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu¹ (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.

ORATÓRIU², -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.

ORATÓRIU¹, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali și destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.

ORATORÍSM s. n. (Rar) Oratorie. – Orator + suf. -ism.

ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

ORATÓRIC, -Ă, oratorici, -ce, adj. Care aparține oratorului sau oratoriei, privitor la orator sau la oratorie. – Orator + suf. -ic.

ÓRĂ, ore, s. f. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a douăzeci și patra parte dintr-o zi, cuprinzând 60 de minute sau 3600 de secunde; ceas. ◊ Loc. adv. Pe oră = cât ține un ceas, în decurs de un ceas; la fiecare ceas. Cu ora = (angajat și plătit) după un tarif orar. Din oră în oră = la intervale regulate de un ceas. Oră de oră = mereu, întruna. ♦ Moment indicat de fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi; p. ext. fiecare dintre cifrele înscrise pe cadranul unui ceasornic, care marchează aceste momente. ◊ Loc. adj. De ultimă oră = foarte actual, nou de tot. ♦ Distanță, spațiu care poate fi parcurs în timp de un ceas. ♦ Durată de timp nedeterminată; timp, epocă; moment. ◊ Expr. La ora actuală = în momentul de față, în prezent. 2. Timp fixat de mai înainte pentru realizarea unei acțiuni, timp dinainte hotărât când cineva poate fi primit undeva. 3. Lecție, curs. ◊ Expr. A lua (sau a da) ore de... = a lua (sau a da) lecții particulare de..., a lua (sau a da) meditații. [Var.: oáră s. f.] – Din lat. hora, it. ora.

ORĂCĂÍ, pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

ORĂCĂIÁLĂ, orăcăieli, s. f. (Reg.) Orăcăit; gălăgie, larmă. [Pr.: -că-ia-] – Orăcăi + suf. -eală.

ORĂCĂÍRE, orăcăiri, s. f. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; orăcăit. ♦ (Fam.) Scâncet de copil mic. – V. orăcăi.