Toate definitiile
OVOÍD, -Ă, ovoizi, -de, adj. Care are forma unui ou; oval, ovoidal, oviform. – Din fr. ovoïde.
ÓRFIC, -Ă, orfici, -ce, adj., s. f. pl. 1. Adj. Privitor la Orfeu, care se referă la doctrine, mistere, concepții filozofice atribuite acestuia. ♦ Poeme orfice – denumire dată textelor lirice și filozofice grecești atribuite poetului mitic Orfeu. 2. S. f. pl. Sărbători în cinstea lui Dionysos. – Din fr. orphique.
ORFEVRIÉR, -Ă, orfevrieri, -e, adj. Care se referă la orfevrărie, care aparține orfevrăriei. [Pr.: -vri-er] – Din orfevrărie.
ORFEVRERÍE s. f. v. orfevrărie.
ORFELINÁT, orfelinate, s. n. Așezământ, instituție de caritate pentru creșterea copiilor orfani. – Din fr. orphelinat.
ORFĂURĂRÍE s. f. v. orfevrărie.
ORFANOTROFÍE, orfanotrofii, s. f. (Înv.) Orfelinat. – Din ngr. orfanotríon, lat. orphanotrophium.
ORFÁN, -Ă, orfani, -e, adj. (Adesea substantivat) Care a pierdut pe unul dintre părinți sau pe amândoi; sărman. ♦ Lipsit de ceva. – Din ngr. orfanós, lat. orphanus, -a, -um.
OREZĂRÍE, orezării, s. f. Teren nivelat, cu amenajări speciale pentru irigație, pe care se cultivă orez; loc cultivat cu orez. ♦ Cultură de orez. – Orez + suf. -ărie.
OREZÁR, orezari, s. m. Persoană care cultivă orez. – Orez + suf. -ar.
ORÉZ s. m. Plantă alimentară din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze liniare alungite și cu spice mici, cultivată în terenuri umede pentru fructele ei cu semințe foarte hrănitoare, bogate în amidon (Oryza sativa). ♦ Semințele acestei plante. – Din bg. oriz.
OREXIMANÍE s. f. Poftă de mâncare exagerată, foame patologică. – Din fr. oreximanie.
ORÉȘNIȚĂ, oreșnițe, s. f. Plantă erbacee agățătoare, meliferă, cu frunzele terminate printr-un cârcel ramificat, cu florile purpurii, plăcut mirositoare și cu un tubercul comestibil (Lathyrus tuberosus). – Et. nec. Cf. bg., scr. orešak.
ORELÍST, -Ă, oreliști, -ste, adj. Otorinolaringolog. – Din o[to]r[ino]l[aringologie] + suf. -ist.
OREIÓN, oreioane, s. n. Boală contagioasă și epidemică de natură virotică, frecventă la copii, care se manifestă prin febră și prin inflamarea glandelor salivare parotide. [Pr.: -re-ion] – Din fr. oreillons.
OREÁV, oreave, s. n. (Reg.) Vale prin care curge apă numai când plouă. – Et. nec.
ORDURIÉR, -Ă, ordurieri, -e, adj. (Rar) Murdar, obscen. [Pr.: -ri-er] – Din fr. ordurier.
ORDÚRĂ, orduri, s. f. (Rar) Murdărie, gunoi. – Din fr. ordure.
ORDOVICIÁN, -Ă, ordovicieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. A doua perioadă a paleozoicului. 2. Adj. Care se referă la ordovician (1) sau la formațiile din această perioadă. [Pr.: -ci-an] – Din fr. ordovicien.
ORDONATÓR, -OÁRE, ordonatori, -oare, s. m. și f. Conducător al unei instituții bugetare, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de venituri și de cheltuieli al instituției. – Din fr. ordonnateur.
ORDONÁT, -Ă ordonați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Căruia îi place ordinea, care păstrează ordinea, dichisit; p. ext. disciplinat, echilibrat. 2. (Despre obiecte) (Pus) în ordine, rânduit după anumite criterii, aranjat. – V. ordona. Cf. fr. ordonné.
ORDONÁRE, ordonări, s. f. Acțiunea de a ordona și rezultatul ei. ◊ Raport de ordonare = cuprindere a unei noțiuni în sfera unei alte noțiuni mai generale. – V. ordona.
ODÍNĂ, (3) odine, s. f. (Reg.) V. odihnă.
ORÍGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; început, proveniență; izvor, obârșie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de proveniență, de natură; b) originar. 2. Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un anumit grup social, la o anumită națiune. ◊ Loc. adj. De origine = de obârșie, de baștină, de neam, de naționalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvânt). 3. Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. [Var.: orígină s. f.] – Din lat. origo, -inis, fr. orígine.
ORIGINALITÁTE, (2) originalități, s. f. 1. Însușirea de a fi original (2, 3); spec. fel particular de a fi. 2. Faptă originală (3); ciudățenie, excentricitate, extravaganță. – Din fr. originalité.
ORIGINÁL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice și literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primară, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Ființă sau obiect care servește ca model pentru o operă de artă. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobișnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.
ORIÉR, orieri, s. m. (Rar) Pescar care pescuiește cu oria. [Pr.: -ri-er] – Orie + suf. -ar.
ORIENTÁȚIE, orientații, s. f. (Înv.) Orientare. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientation.
ORIENTATÓR, -OÁRE, orientatori, -oare, adj. (Rar) Care indică direcția, care orientează. [Pr.: -ri-en-] – Orienta + suf. -tor.
ORIENTATÍV, -Ă, orientativi, -e, adj. Care servește la orientare, care informează; informativ. [Pr.: -ri-en-] – Din orienta.