Toate definitiile
OBUZIÉR, obuziere, s. n. Gură de foc de artilerie asemănătoare cu tunul, care trage cu traiectorii foarte curbe pentru a lovi obiective situate înapoia unor obstacole înalte. [Pr.: -zi-er] – Din fr. obusier.
OBȚÍNERE, obțineri, s. f. Acțiunea de a obține și rezultatul ei; dobândire, primire; repurtare. – V. obține.
OBȚÍNE, obțín, vb. III. Tranz. A dobândi, a primi, a căpăta (ceva); a reuși să ajungă la..., a realiza ceva. – Din fr. obtenir, lat. obtinere (după ține).
OBTUZIÚNE, obtuziuni, s. f. (Rar) Obtuzitate. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. obtusion.
OBTUZÚNGHI, obtuzunghiuri, adj. (În sintagma) Triunghi obtuzunghi = triunghi care are un unghi obtuz. – Obtuz + unghi (după fr. obtusangle).
OBTUZITÁTE, obtuzități, s. f. Lipsă de înțelegere sau de pătrundere, îngustime de vederi, mărginire spirituală; prostie, tâmpenie, obtuziune. – Obtuz + suf. -itate.
OBTÚZ, -Ă, obtuzi, -e, adj. 1. (În sintagma) Unghi obtuz = unghi mai mare de 90 de grade. 2. Fig. (Despre minte; p. ext. despre oameni) Care pricepe greu; redus, mărginit. – Din fr. obtus.
OTÍC, otice, s. n. Lopățică cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului. – Din scr. otik.
OTGÓN s. n. v. odgon.
OTFÉL, otfeli, s. m. (Reg.) Flăcău care se află în fruntea alaiului pentru a conduce mireasa la biserică. – Cf. magh. vöfély.
OTCUPCÍU, otcupcii, s. m. (Înv.) Otcupcic. – Otcup + suf. -ciu.
OBTURÁȚIE, obturații, s. f. Obturare. ♦ (Med.) Închidere, astupare a unui orificiu sau a unei cavități. ◊ Obturație dentară = astuparea terapeutică a cavității unui dinte cariat. – Din fr. obturation.
OTCÚPCIC, otcupcici, s. m. (Înv.) Persoană care lua în arendă un otcup; arendaș, otcupciu. – Din rus. otkupșcik.
OTCÂRMUÍ vb. IV v. ocârmui.
OTÂNJÍ, otânjesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A lovi tare pe cineva; a bate. – Et. nec.
OTĂVÍRE, otăviri, s. f. Faptul de a otăvi. – V. otăvi.
OTĂVÍ, pers. 3 otăvește, vb. IV. Intranz. (Despre ierburi) A crește din nou în același an, după ce a fost cosit o dată; (despre terenuri) a se acoperi de otavă, a înverzi. – Din otavă.
OTÁVĂ s. f. Iarbă care crește în același an, după ce câmpul a fost cosit sau pășunat; p. ext. loc unde crește această iarbă. – Din bg., scr. otava.
OTÁRIE, otarii, s. f. Mamifer carnivor din Oceanul Pacific, asemănător cu foca (Otaria jubata). – Din fr. otarie.
OTALGÍE s. f. Durere localizată la ureche, provenită din inflamația acesteia sau a unei boli a organelor vecine. – Din fr. otalgie.
OTÁLGIC, -Ă, otalgici, -ce, adj. (Med.) Referitor la otalgie, de otalgie. – Din fr. otalgique.
OTÁC, otace, s. n. (Reg.) 1. Colibă care servește ca adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie. 2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [Pl. și: otacuri] – Din tc. otak „cort mare”.
OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.
OȘTINÉSC, -EÁSCĂ adj. v. oștenesc.
OȘTÍME s. f. (Înv.) Oștire. ♦ Mulțime, gloată. – Oaste + suf. -ime.
OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv. și pop.) A (se) lupta, a (se) război, a duce război. – Din oaste.
OȘTEÁN, oșteni, s. m. (Înv. și pop.) Soldat, militar, ostaș. – Oaste + suf. -ean.
OȘENÉSC, -EÁSCĂ, oșenești, adj. Din Țara Oașului. – Oșean + suf. -esc.
OȘEÁNCĂ, oșence, s. f. Femeie născută și crescută în Țara Oașului. ♦ Locuitoare din Țara Oașului. – Oșean + suf. -că.
OȘEÁN, -Ă, oșeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în Țara Oașului. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din Țara Oașului. – Oaș (n. pr.) + suf. -ean.