Toate definitiile

OPIACÉU, -ÉE, opiacee, adj. (Și substantivat, n.) Care conține opiu sau provine din opiu. [Pr.: -pi-a-] – Din fr. opiacé.

OPIÁT, opiate, s. n. Preparat farmaceutic în conținutul căruia intră și opiu. [Pr.: -pi-at] – Din fr. opiat.

OPINÁ, opinez, vb. I. Tranz. A exprima sau a-și da o părere, a fi de părere; a socoti, a crede, a considera. ♦ Intranz. A lua poziție, atitudine. – Din fr. opiner, lat. opinari.

OPINÁRE, opinări, s. f. Faptul de a opina. – V. opina.

OPINCÁR, opincari, s. m. 1. Persoană care poartă opinci; om de rând, țăran. 2. Persoană care lucrează sau vinde opinci. – Opincă + suf. -ar.

OPÍNCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. ◊ Expr. (Reg.) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a) a păcăli pe cineva, a trage pe sfoară; b) a face pe cineva de rușine. C-un pantof și c-o opincă = luat prin surprindere, nepregătit. A umbla cu opinci de fier = a umbla mult. Pe unde și-a spart dracul opincile = departe. A călca (pe cineva) pe opinci = a jigni pe cineva, a ofensa. 2. Fig. (La sg.; cu sens colectiv) Țărănime. ◊ Expr. De la vlădică până la opincă = din toate clasele sociale, toți. – Din bg. opinka, opinăk.

OPINCĂRÍE, opincării, s. f. (Rar) Atelier sau magazin în care se confecționează sau se vând opinci. – Opincă + suf. -ărie.

OPINCÚȚĂ, opincuțe, s. f. Diminutiv al lui opincă (1). ♦ Încălțăminte feminină ușoară, cu talpă subțire. – Opincă + suf. -uță.

OPÍNIE, opinii, s. f. Părere, judecată, idee. ♦ Opinia publică = părerea publicului într-o anumită chestiune. ◊ Expr. A face opinie separată = a susține în mod ferm o părere deosebită de cea a majorității; a nu se alătura părerii majorității. [Var.: (înv.) opiniúne s. f.] – Din lat. opinio, -onis, fr. opinion.

OPINIÚNE s. f. v. opinie.

OPINTEÁLĂ, opinteli, s. f. Sforțare mare, efort, opintire. ◊ Loc. adv. Pe opinteală = din răsputeri, cu efort. – Opinti + suf. -eală.

OROGENÉZĂ, orogeneze, s. f. Ansamblu de procese tectonice care se produc în zonele mobile ale scoarței terestre și care au drept rezultat formarea unui lanț muntos cutat; orogenie (1). – Din fr. orogénèse.

OROGENÉTIC, -Ă, orogenetici, -ce, adj. Orogenic. – Din orogeneză (după genetic).

OROGÉN orogene, s. n. (Geol.) Regiune vastă a scoarței terestre unde au avut loc mișcări tectonice intense care au dus la formarea unui lanț muntos cutat. – Din orogeneză (derivat regresiv).

OROFÍT, -Ă, orofiți, -te, adj. (Despre plante) Care este adaptat mediului alpin. – Din fr. orophyte.

ORNITÓZĂ, ornitoze, s. f. Boală infecțioasă întâlnită la păsări și transmisibilă la om, care se manifestă, la păsări, prin conjunctivită, coriză, diaree și tulburări generale, iar la om prin pneumonii, tulburări circulatorii și digestive etc. – Din fr. ornithose.

ORNITOPTÉR, ornitoptere, s. n. Aeronavă mai grea decât aerul, cu aripi batante, care imită zborul păsărilor; ortopter. – Din fr. ornithoptère.

ORNITOLOGÍST, -Ă, ornitologiști, -ste, s. m. și f. (Înv.) Ornitolog. – Din fr. ornithologiste.

ORNITOLOGÍE s. f. Parte a zoologiei care se ocupă cu studiul sistematicii, al morfologiei și al ecologiei păsărilor. – Din fr. ornithologie, germ. Ornithologie.

ORNITOLÓGIC, -Ă, ornitologici, -ce, adj. Care aparține ornitologiei, privitor la ornitologie. – Din fr. ornithologique.

ORNITOLÓG, -Ă, ornitologi, -ge, s. m. și f. Specialist în ornitologie; ornitologist. – Din fr. ornithologue.

ORNITOFILÍE, ornitofilii, s. f. 1. Grijă pentru păsări, pasiune de a crește păsări exotice și cântătoare. 2. Polenizare prin intermediul păsărilor. – Din fr. ornithophilie.

ORNITOFÍL, -Ă, orinitofili, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Iubitor de păsări. 2. Adj. (Despre plante) La care polenizarea se face cu ajutorul păsărilor. 3. Adj. De ornitofilie. – Din fr. ornithophile.

ORNITOFÁUNĂ, ornitofaune, s. f. Totalitatea păsărilor dintr-o regiune, într-o epocă geologică. [Pr.: -fa-u-] – Din engl. ornithofauna.

ORNICĂRÍE², ornicării, s. f. (Înv.) Ceasornicărie. – Ornic + suf. -ărie.

ORNICĂRÍE¹ s. f. (Înv.) Meseria ceasornicarului. – Ornicar (înv. „ceasornicar” < ornic) + suf. -ie.

ORNÁT², -Ă, ornați, -te, adj. Împodobit, decorat. – V. orna.

ORNÁT¹ s. n. (Înv.) Veșmânt de ceremonie; (la pl.) odăjdii. – Din lat. ornatus. Cf. germ. Ornat.

ORNÁRE s. f. Acțiunea de a orna; împodobire, decorare. – V. orna.

ORNAMENTÍST, -Ă, ornamentiști, -ste, s. m. și f. Artist specializat în executarea lucrărilor ornamentale. – Ornament + suf. -ist.