Toate definitiile
INSULÍȚĂ, insulițe, s. f. Diminutiv al lui insulă. – Insulă + suf. -iță.
INSULTÁ, insúlt, vb. I. Tranz. A aduce cuiva o insultă; a ofensa, a jigni. – Din fr. insulter, lat. insultare.
INSULTÁRE, insultări, s. f. Acțiunea de a insulta și rezultatul ei; insultă. – V. insulta.
INSULTÁT, -Ă, insultați, -te, adj. Căruia i s-a adus o insultă; jignit, ofensat. – V. insulta.
INSÚLTĂ, insulte, s. f. Cuvânt sau faptă injurioasă la adresa cuiva; ofensă, jignire, injurie. – Din fr. insulte.
INSULTĂTÓR, -OÁRE, insultători, -oare, adj. Care insultă; jignitor, ofensator, injurios. – Insulta + suf. -ător.
INSUPORTÁBIL, -Ă, insuportabili, -e, adj. Care nu poate fi suportat sau este greu de suportat; (despre oameni) cu caracter nesuferit, urâcios, supărător. – Din fr. insupportable.
INSURÉCȚIE, insurecții, s. f. Formă de luptă deschisă, organizată și armată dusă împotriva unui regim, a unei autorități sau pentru îndepărtarea unor armate ocupante. – Din fr. insurrection, lat. insurrectio.
INSURECȚIONÁL, -Ă, insurecționali, -e, adj. De insurecție, caracteristic insurecției, al insurecției. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. insurrectionnel.
INSURGÉNT, -Ă, insurgenți, -te, s. m. și f. Persoană care participă activ la o insurecție. ♦ Spec. Nume dat coloniștilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în sec. XVIII. – Din lat. insurgens, -ntis, germ. Insurgent, engl., fr. insurgents.
INSURGÉNȚĂ, insurgențe, s. f. (Rar) Insurecție; răscoală. – Din fr. insurgence.
INSURMONTÁBIL, -Ă, insurmontabili, -e, adj. (Livr.; despre obstacole, dificultăți etc.) Care nu poate fi trecut; care nu poate fi depășit; de neînvins. – Din fr. insurmontable.
INTABULÁ, intabulez, vb. I. Tranz. A înscrie definitiv un drept de proprietate sau un drept real imobiliar în cartea funciară. – Din germ. intabulieren.
INTABULÁRE, intabulări, s. f. Acțiunea de a intabula și rezultatul ei. – V. intabula.
INTABULÁT, -Ă, intabulați, -te, adj. (Despre drepturi de proprietate) Înscris în cartea funciară. – V. intabula.
INTÁCT, -Ă, intacți, -te, adj. Neatins, neștirbit, întreg; p. ext. (despre ființe) teafăr, nevătămat. – Din fr. intact, lat. intactus.
INTÁLIE s. f. Piatră dură, gravată în adâncime, folosită mai ales la inele ca sigiliu. – Din fr. intaille.
INTANGÍBIL, -Ă, intangibili, -e, adj. Care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie să rămână intact. – Din fr. intangible.
INTÁRSIE, intarsii, s. f. Tehnică folosită la ornamentarea mobilierului, care constă din incrustarea în lemn a unor plăcuțe și fâșii din os, fildeș, sidef etc. sau din lemn de altă culoare. – Din it. intarsio.
INTEGRÁ, integrez, vb. I 1. Tranz. și refl. A (se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot. 2. Tranz. (Mat.) A calcula dintr-o funcție dată altă funcție a cărei derivată este funcția dată. ♦ A calcula soluția unei ecuații diferențiale sau a unei ecuații cu derivate parțiale. – Din fr. intégrer, lat. integrare.
INTEGRÁBIL, -Ă, integrabili, -e, adj. Care poate fi integrat. – Din fr. intégrable.
INTEGRÁL, -Ă, integrali, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Întreg, complet. ◊ Făină integrală = făină brută obținută prin măcinarea grâului. Pâine integrală = pâine fabricată din făină integrală. 2. Adj. (În sintagmele) Calcul integral = capitol al analizei matematice care studiază integralele. Ecuație integrală = ecuație în care se efectuează o integrare asupra funcției necunoscute. 3. S. f. (Mat.) Funcție care se obține prin integrarea unei funcții date, a unei ecuații diferențiale sau a unei ecuații cu derivate parțiale. ♦ Simbol matematic folosit pentru a indica operația de integrare. – Din fr. intégral.
INTEGRALITÁTE s. f. Stare, situație a ceea ce este întreg, complet. ♦ Proprietatea unei expresii diferențiale de a admite o integrală. ♦ Însușirea de a constitui un întreg (care nu poate fi redus la suma părților sale componente), un sistem; caracter de sistem. – Din fr. intégralité.
INTEGRÁNTĂ, integrante, adj. (În sintagma) Parte integrantă = parte care intră în mod necesar în componența unui tot. – Din fr. [partie] intégrante.
INTEGRÁRE, integrări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) integra și rezultatul ei; integrație. 2. (În sintagma) Integrarea producției = reunirea în același loc, în cadrul uneia și aceleiași unități de producție, a activităților de producție succesive, începând cu obținerea materiei prime și până la fabricarea produsului finit. 3. (Mat.) Calculul unei integrale; obținerea integralei unei ecuații diferențiale sau cu derivate parțiale. V. integra.
INTEGRÁT, -Ă, integrați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Inclus, înglobat într-un tot. 2. S. n. (Electron.; și în sintagma circuit integrat) Microcircuit în care un număr de elemente de circuit sunt asociate inseparabil și interconectate electric astfel încât, pentru specificare, testare, întreținere și vânzare, formează un tot indivizibil. – V. integra.
INTEGRATÓR, -OÁRE, integratori, -oare, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Aparat) care efectuează calculul numeric al integralelor unei ecuații diferențiale. 2. S. n. Circuit electric caracterizat printr-o constantă de timp ce determină viteza cu care acest circuit răspunde la semnalele aplicate. – Din fr. intégrateur.
INTEGRÁȚIE, integrații, s. f. (Rar) Integrare. – Din fr. intégration.
INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.
INTEGROMÉTRU, integrometre, s. n. Aparat pentru calcularea ariei unei figuri plane, a volumului unei figuri de revoluție etc. – Din fr. intégromètre.