Toate definitiile
INSTÁNȚĂ, instanțe, s. f. (Și în sintagma instanță judecătorească) Organ de stat însărcinat cu soluționarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice. ◊ Expr. În ultimă instanță = în cele din urmă, până la urmă, nemaiavând altă cale. – Din fr. instance, lat. instantia.
INSTAURÁ, instaurez, vb. I. Tranz. 1. A pune bazele unui regim, unui sistem politic, unui guvern etc.; a institui. 2. A introduce pentru prima oară (un obicei, o modă etc.); a stabili. [Pr.: -sta-u-] – Din fr. instaurer, lat. instaurare.
INSTAURÁRE, instaurări, s. f. Acțiunea de a instaura și rezultatul ei; instituire, stabilire. [Pr.: -sta-u-] – V. instaura.
INSTAURÁT, -Ă, instaurați, -te, adj. Care este statornicit, stabilit, instituit. [Pr.: -sta-u-] – V. instaura.
INSTAURATÓR, -OÁRE, instauratori, -oare, s. m. și f. Întemeietor, fondator, ctitor. [Pr.: -sta-u-] – Din fr. instaurateur.
INSTAURÁȚIE s. f. (Rar) Instaurare; întemeiere. [Pr.: -sta-u-] – Din fr. instauration.
INSTIGÁ, instíg, vb. I. Tranz. A întărâta, a incita, a provoca; a monta (la acțiuni dușmănoase). – Din fr. instiguer, lat. instigare.
INSTIGÁRE, instigări, s. f. Acțiunea de a instiga și rezultatul ei; îndemn la violență; instigație, întărâtare, provocare, incitare. – V. instiga.
INSTIGÁT, -Ă, instigați, -te, adj. Ațâțat, îndemnat la acțiuni dușmănoase; întărâtat, incitat. – V. instiga.
INSTIGATÓR, -OÁRE, instigatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care instigă; ațâțător, provocator, incitator. – Din fr. instigateur, lat. instigator, -oris.
INSTIGÁȚIE, instigații, s. f. Instigare. [Var.: instigațiúne s. f.]. – Din fr. instigation, lat. instigatio, -onis.
INSTIGAȚIÚNE s. f. v. instigație.
INSTILÁ, instilez, vb. I. Tranz. A administra picătură cu picătură un medicament lichid în scopuri terapeutice sau profilactice, a face o instilație; a pica1. – Din fr. instiller, lat. instillare.
INSTILÁRE, instilări, s. f. (Med.) Acțiunea de a instila; instilație. – V. instila.
INSTILATÓR, instilatoare, s. n. Instrument care servește la instilații. – Din fr. instillateur.
INSTILÁȚIE, instilații, s. f. Administrare a unui medicament lichid picătură cu picătură într-o cavitate a unui organ bolnav, în scopuri terapeutice sau profilactice. [Var.: instilațiúne s. f.] – Din fr. instillation, lat. instillatio, -onis.
INSTILAȚIÚNE s. f. v. instilație.
INSTÍNCT, instincte, s. n. Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. – Din fr. instinct, lat. instinctus.
INSTINCTÍV, -Ă, instinctivi, -e, adj. 1. Care ține de instinct, instinctual. 2. (Adesea adverbial) Făcut din instinct, pe negândite; inconștient. – Din fr. instinctif.
INSTINCTIVITÁTE s. f. Caracter instinctiv; guvernare de către instincte. – Din fr. instinctivité.
INSTINCTUÁL, -Ă, instinctuali, -e, adj. Instinctiv (1). [Pr.: -tu-al] – Din fr. instinctuel.
INSTITUÍ, instítui, vb. IV. Tranz. A înființa, a întemeia, a funda (prin lege); a stabili, a alcătui1. – Din fr. instituer, lat. instituere.
INSTITUÍRE, instituiri, s. f. Faptul de a institui; înființare, întemeiere, fundare; alcătuire. – V. institui.
INSTITÚT, institute, s. n. 1. Instituție în care se fac cercetări științifice de specialitate. ♦ Instituție de învățământ superior (universitar) în care se pregătesc cadre cu calificare superioară în diferite specialități. ♦ (Concr.) Local în care funcționează astfel de instituții. 2. (În trecut) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 3. (Înv.) Instituție (2). – Din fr. institut, lat. institutum.
INSTITUTÓR, -OÁRE, institutori, -oare, s. m. și f. (În trecut) Învățător (la oraș). – Din fr. instituteur, lat. institutor.
INSTITÚȚIE, instituții, s. f. 1. Organ sau organizație (de stat) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc. 2. Formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate; institut (3). Instituția căsătoriei. 3. Organizație care desfășoară o activitate de interes internațional. [Var.: instituțiúne s. f.] – Din fr. institution, lat. institutio, -onis.
INSTITUȚIONÁL, -Ă, instituționali, -e, adj. Care aparține unei instituții, privitor la o instituție (socială); care se face în cadrul unei instituții; organizat oficial. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. institutionnel.
INSTITUȚIONALÍSM s. n. Doctrină economică apărută în deceniile al treilea și al patrulea ale sec. XX, ai cărei reprezentanți consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii politice și juridice, precum și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. Instituzionalismus.
INSTITUȚIONALIZÁ, instituționalizez, vb. I. Tranz. A face să dobândească un caracter instituțional, oficial; a oficializa. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. institutionnaliser.
INSTITUȚIONALIZÁRE, instituționalizări, s. f. Acțiunea de a instituționaliza. [Pr.: -ți-o-] – V. instituționaliza.