Toate definitiile
INSTITUȚIONALIZÁT, -Ă, instituționalizați, -te, adj. Care a primit caracter instituțional, oficial. [Pr.: -ți-o-] – V. instituționaliza.
INSTITUȚIÚNE s. f. v. instituție.
INSTRUCTÁJ, instructaje, s. n. Îndrumare, instruire, pregătire dată unei persoane sau unui colectiv în vederea desfășurării unei activități; totalitatea îndrumărilor date prin această instruire. – Din rus. instruktaj.
INSTRUCTÍV, -Ă, instructivi, -e, adj. Care instruiește; plin de învățăminte, de informații utile; din care poți învăța. – Din fr. instructif.
INSTRÚCTOR, -OÁRE, instructori, -oare, s. m. și f. Persoană competentă care instruiește pe alții. – Din fr. instructeur, rus. instruktor.
INSTRÚCȚIE s. f. 1. Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.
INSTRUCȚIÚNE, instrucțiuni, s. f. 1. Indicație dată cuiva cu privire la îndeplinirea unui lucru. 2. Instrucție (1). 3. (La pl.) Îndrumări date de către conducerea unui organ ierarhic superior organelor administrative în subordine; textul sau broșura care cuprinde aceste îndrumări. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. instruction, lat. instructio, -onis.
INSTRUÍ, instruiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pregăti într-un domeniu; a învăța, a se cultiva. 2. Tranz. A pregăti ostașii în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. Tranz. (Jur.) A cerceta, a ancheta, a analiza (culegând probe, mărturii). – Din fr. instruire, lat. instruere.
INSTRUÍRE, instruiri, s. f. Acțiunea de a (se) instrui și rezultatul ei, cultivare. – V. instrui.
INSTRUÍT, -Ă, instruiți, -te, adj. 1. Învățat2, cult2, cultivat. 2. (Despre ostași) Care și-a însușit cunoștințe de teorie și practică militară. – V. instrui. Cf. fr. instruit.
INSTRUMÉNT, instrumente, s. n. 1. Unealtă, aparat cu ajutorul căruia se efectuează o anumită operație. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoană, forță, lucru, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală și care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi sintactice; unealtă gramaticală. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifică un tratat internațional. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
INSTRUMENTÁ, instrumentez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A aranja o bucată muzicală pe (grupuri de) instrumente. ♦ (Impr.) A executa o bucată muzicală la unul sau la mai multe instrumente. 2. A efectua o instrumentație (3). – Din fr. instrumenter.
INSTRUMENTÁL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.; în sintagma) Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată mijlocul prin care se realizează o acțiune. – Din fr. instrumental.
INSTRUMENTALÍSM s. n. Concepție filosofică potrivit căreia noțiunile, categoriile și teoriile științifice nu reflectă realitatea obiectivă, fiind numai niște instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile individului. – Din fr. instrumentalisme. Cf. rus. instrumentalizm.
INSTRUMENTALÍST, -Ă, instrumentaliști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al instrumentalismului. – Din engl., germ. instrumentalist.
INSTRUMENTÁR, instrumentare, s. n. Totalitatea instrumentelor necesare într-o anumită activitate. – Instrument + suf. -ar.
INSTRUMENTÁȚIE, instrumentații, s. f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine spre executare fiecărui instrument în parte. 2. Ramură a științei muzicale care se ocupă cu descrierea particularităților instrumentelor. 3. Operație de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol. – Din fr. instrumentation.
INSTRUMENTÍST, -Ă, instrumentiști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la un instrument muzical (într-un ansamblu). – Din fr. instrumentiste.
INSUBMERSÍBIL, -Ă, insubmersibili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi scufundat; nesubmersibil. – Din fr. insubmersible.
INSUBORDONÁRE, insubordonări, s. f. Nesupunere la ordinele autorităților superioare; indisciplină, neascultare, nesubordonare. – In1-+subordonare (probabil după fr. insubordination).
INSUBORDONÁT, -Ă, insubordonați, -te, adj. Care nu este disciplinat; nesupus, nesubordonat, recalcitrant. – Din fr. insubordonné.
INSUCCÉS, insuccese, s. n. Lipsă de succes; nereușită, înfrângere, eșec. – Din fr. insuccès.
INSUFICIÉNT, -Ă, insuficienți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care nu este suficient, de ajuns (cantitativ), care nu satisface (calitativ), nesatisfăcător; nemulțumitor. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ sub limita de trecere (la un examen). [Pr.: -ci-ent] – Din lat. insufficiens, -ntis, it. insufficiente.
INSUFICIÉNȚĂ, insuficiențe, s. f. Stare, situație a ceea ce este insuficient. ♦ Incapacitate funcțională a unui organ sau scădere, stare deficitară a unei funcțiuni complexe a organismului. ◊ Insuficiență cardiacă = stare patologică manifestată prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pr.: -ci-en-] – Din lat. insuficientia, it. insufficienza.
INSUFLÁ, insúflu, vb. I. Tranz. 1. A introduce sub presiune gaze, vapori sau substanțe pulverulente în interiorul unui spațiu închis pentru a îmbunătăți desfășurarea proceselor care se produc în instalația respectivă. 2.. Fig. A provoca cuiva un anumit sentiment, o anumită idee; a inspira (2). ♦ (Înv.) A însufleți, a îmbărbăta. – Din fr. insuffler.
INSUFLÁRE, insuflări, s. f. Acțiunea de a insufla și rezultatul ei. – V. insufla.
INSUFLÁȚIE, insuflații, s. f. Introducere sub presiune a unui gaz sau a unei substanțe pulverulente într-o cavitate a organismului în scop terapeutic sau pentru stabilirea diagnosticului. – Din fr. insufflation, lat. insufflatio.
INSULÁR, -Ă, insulari, -e, adj. Care se află pe o insulă; de insulă, caracteristic unei insule. ♦ (Substantivat) Locuitor al unei insule (1). – Din fr. insulaire, lat. insularis.
ÍNSULĂ, insule, s. f. 1. Întindere de pământ înconjurată din toate părțile de apă, situată fie într-un ocean, mare sau lac, fie în cadrul albiei unei ape curgătoare. ♦ Fig. Grup de obiecte de același fel care se diferențiază de mediul înconjurător. 2. (În sintagma) Insulă plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri de plante rupte care plutesc pe un curs de apă, având aspectul unei insule (1); plaur. – Din lat. insula.
INSULÍNĂ s. f. Hormon secretat de pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor și mineralelor din organism. – Din fr. insuline.