Toate definitiile
OPÚSCUL, opuscule, s. n. Scriere științifică sau literară de proporții reduse. – Din fr. opuscule, lat. opusculum.
OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
OPÚNERE, opuneri, s. f. Acțiunea de a (se) opune și rezultatul ei; punere față în față; împotrivire, stăvilire, zădărnicire; p. ext. opoziție. – V. opune.
OȚELÁR, oțelari, s. m. Muncitor calificat care efectuează într-o oțelărie2 operațiile de elaborare a șarjei de oțel. – Oțel + suf. -ar.
OROHIDROGRÁFIC, -Ă, orohidrografici, -ce, adj. (Rar) Privitor la relieful și la apele unei regiuni. – Din fr. orohydrographique.
OROGRAFÍE s. f. Parte a geografiei fizice care se ocupă cu descrierea, clasificarea și studierea formelor de relief ale uscatului. – Din fr. orographie.
OROGRÁFIC, -Ă, orografici, -ce, adj. Care ține de orografie, privitor la orografie. ◊ Nod orografic = ansamblu montan din care pornesc radiar culmi încadrate de o rețea hidrografică complexă. – Din fr. orographique.
OROGENÍE s. f. 1. Orogeneză. 2. (Rar) Parte a geologiei care studiază procesele de formare a lanțurilor muntoase cutate. – Din fr. orogénie.
OROGÉNIC, -Ă, orogenici, -ce, adj. Care se referă la orogeneză, care este provocat, aparține sau rezultă prin procesul de orogeneză, privitor la orogeneză; orogenetic. – Din fr. orogénique.
OTICNÍ, oticnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A se sili din răsputeri, a face sforțări să respire sau să vomite; a se opinti; p. ext. a izbucni. 2. (Reg.) A cădea. – Cf. icni.
OTÍNC, otincuri, s. n. (Reg.) Bețișor cu ajutorul căruia se leagă firele rupte la războiul de țesut. – Cf. otic.
OTÍTĂ, otite, s. f. Inflamație acută sau cronică a membranei care acoperă canalul auditiv. – Din fr. otite.
OTNOȘÉNIE, otnoșenii, s. f. (Înv.) Raport, comunicat, adresă oficială. – Din rus. otnoșenie.
OTOCÍST, otociste, s. n. (Anat.) Organ auditiv al nevertebratelor, format dintr-o veziculă cu celule ciliate plină cu lichid și cu numeroase otolite; statocist. – Din fr. otocyste.
OTOLÍT, otolite, s. n. (Anat.) Corpuscul calcaros din urechea internă a vertebratelor sau din vezicula auditivă a nevertebratelor, care servește la formarea senzației de echilibru sau la transmiterea vibrațiilor sonore. – Din fr. otolithe.
OTOLÓG, -Ă, otologi, -ge, s. m. și f. Medic specialist în otologie. – Din otologie (derivat regresiv).
OTOLÓGIC, -Ă, otologici, -ce, adj. (Med.) Referitor la otologie, de otologie. – Din fr. otologique.
OTOLOGÍE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul urechii din punct de vedere anatomic și patologic. – Din fr. otologie.
OTOMÁNĂ, otomane, s. f. (Înv.) 1. Canapea, sofa. 2. Un fel de stofă groasă. – Din fr. ottomane, germ. Ottomane, it. ottomana.
OȚÉL, (2) oțeluri, (3) oțele, s. n. 1. Aliaj de fier cu carbon (și cu alte elemente), întrebuințat pentru rezistența, duritatea, tenacitatea și elasticitatea lui. ◊ Loc. adj. De oțel = asemenea oțelului (ca tărie, rezistență sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de oțel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Ținte, cuișoare cu capul lat și strălucitor. 3. (Înv.; la pl.) Mecanism de declanșare la puștile și pistoalele de tip vechi, alcătuit din cocoș, cremene și amnar. ◊ Expr. A fi iute (sau slab) de oțele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ P. ext. Armă. – Din sl. ocĕlŭ.
OUÁ, pers. 3 óuă, vb. I. Intranz., refl. și tranz. (Despre păsări, insecte) A face ouă. [Pr.: o-ua] – Din ou.
OUÁT s. n. Faptul de a (se) oua. ♦ Perioadă în care păsările sau insectele depun ouă. [Pr.: o-uat] – V. oua.
OUĂTOÁRE, ouătoare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre păsări) Care produce (multe) ouă. 2. S. f. Găină aflată în perioada de producere a ouălor. [Pr.: o-uă-] – Oua + suf. -tor.
OULÉȚ, oulețe, s. n. (Rar) Oușor (1). [Pr.: o-u-] – Ou + suf. -uleț.
OUȘÓR, oușoare, s. n. 1. Diminutiv al lui ou (1); ouleț, ouț. 2. Plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori albe-verzui, cu fructe de forma unor boabe lunguiețe, roșii și pline cu numeroase semințe (Streptopus amplexifolius). [Pr.: o-u-] – Ou + suf. -ușor.
ÓUTPUT s. n. 1. (Electron.) Ieșire (1). 2. (Inform.) Ieșire (2). [Pr.: áutput] – Cuv. engl.
ÓUTSIDER subst. 1. Cal care în mod normal nu are șansa să câștige într-un concurs hipic. 2. Concurent sau echipă cu slabe șanse de câștig într-o competiție sportivă. 3. (Ec. pol.) Întreprindere capitalistă rămasă în afara unei organizații monopoliste. [Pr.: áutsaidăr] – Cuv.engl.
OÚȚ, ouțe, s. n. (Rar) Oușor (1). – Ou + suf. -uț.
OVÁL, -Ă, ovali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care are formă alungită asemănătoare cu a oului de găină; eliptic. 2. S. n. Curbă convexă închisă, cu o axă de simetrie, a cărei curbură este mai mare în punctele de intersecție cu axa decât în oricare alt punct al ei; formă sau contur asemănător cu figura descrisă mai sus. – Din fr. ovale.