Toate definitiile
VIERMÚȘ, viermuși, s. m. (Rar) Viermușor. – Vierme + suf. -uș.
VIERMULÉȚ, viermuleți, s. m. Viermușor. – Vierme + suf. -uleț.
VIERMUÍRE, viermuiri, s. f. Faptul de a viermui; viermuială. – V. viermui.
VIERMUIÁLĂ, viermuieli, s. f. Viermuire. [Pr.: -mu-ia-] – Viermui + suf. -eală.
VIERMUÍ, viermuiesc, vb. IV. Intranz. A se mișca neîncetat și în număr mare de colo până colo; a mișuna, a forfoti. – Vierme + suf. -ui.
VIERMIȘÓR, viermișori, s. m. Viermușor. – Vierme + suf. -ișor.
VIÉRME, viermi, s. m. Nume dat unor animale nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul moale, lunguieț, de obicei cu o piele lucioasă, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite pe plante și pe animale; (pop.) nume dat larvelor unor insecte. ◊ Vierme de mătase = larvă a unor fluturi care produc gogoșile de mătase și care se hrănesc cu frunze de dud sau de stejar. ◊ Expr. A avea (sau a-l roade pe cineva) un vierme la inimă = a fi chinuit de griji. A trăi ca viermele în hrean (sau în rădăcina hreanului) = a duce (și a se deprinde cu) o viață grea. A avea viermi (neadormiți) = a fi fi neastâmpărat, a nu-și găsi locul. A-l mânca (pe cineva) viermii (de viu) = a fi foarte leneș și murdar. – Lat. vermis.
VÉNTRU, ventre, s. n. (Fiz.) Punct, linie, suprafață a unui sistem de unde staționare, în care amplitudinea vibrației are valoare maximă. – Din fr. ventre.
VENTURIMÉTRU, venturimetre, s. n. Instrument care măsoară debitul unui curent de fluid într-o conductă de apă. – Din it. venturimetro.
VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri. 2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ). 3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. – Din fr. ventouse.
VENUSIÁN, -Ă, venusieni, -e, adj., s. m. și f. (Presupus locuitor) de pe planeta Venus. [pr.: -si-an] – Din fr. venusien.
VENÚST, -Ă, venuști, -ste, adj. (Livr.) Care are o frumusețe feminină voluptoasă. – Din fr. vénuste.
VERACITÁTE s. f. (Livr.) Veridicitate. – Din fr. véracité, lat. veracitas, -atis.
VRÂNCEÁN, -Ă, vrânceni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în județul Vrancea. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din județul Vrancea. – Vrancea (n. pr.) + suf. -ean.
VIITORÍME s. f. 1. (Înv.) Viitor (II 1). 2. Oamenii din viitor, generațiile viitoare; posteritate. [Pr.: vi-i-] – Viitor + suf. -ime.
VIITORÍST, -Ă, viitoriști, -ste, s. m. și f. Viitorolog. [Pr.: vi-i-] – Viitor + suf. -ist.
VIITOROLÓG, -Ă, viitorologi, -ge, s. m. și f. Specialist în viitorologie; viitorist, futurolog. [Pr.: vi-i-] – Din viitor (după meteorolog).
VIITOROLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studierea legilor și metodelor noi de previziune a viitorului; știința viitorului, futurologie. [Pr.: vi-i-] – Din viitor (după meteorologie).
VIITÚRĂ, viituri, s. f. 1. Creștere bruscă a nivelului apei dintr-un râu (care poate duce la revărsarea lui). 2. Mâl, bolovani, pietriș, crengi etc. aduse de apele curgătoare când se revarsă. [Pr.: vi-i-] – Veni + suf. -tură.
VILÓS, -OÁSĂ, viloși, -oase, adj. 1. (Bot.) Acoperit cu peri mai lungi sau mai scurți, asemănători cu lâna. 2. (Anat.; în sintagma) Membrană viloasă = membrană acoperită cu vilozități. – Din fr. villeux, lat. villosus.
VILOZITÁTE, vilozități, s. f. 1. Totalitatea perilor care acoperă o suprafață; parte poroasă. 2. (Anat.) Ridicătură, prelungire, încrețitură, cută mică situată pe suprafața anumitor organe ale corpului, mai ales a intestinului subțire. – Din fr. villosité.
VINÁR, vinari, s. m. (Pop.) Podgorean; negustor, vânzător de vinuri. – Vin + suf. -ar.
VINÁRIȚĂ, vinarițe, s. f. Plantă erbacee cu frunze verticilate, cu flori mici, albe, plăcut mirositoare, folosită la parfumarea rufelor sau la aromatizarea unor băuturi (Asperula odorata). – Vin + suf. -ariță.
VINÁRS, vinarsuri, s. n. (Reg.) Rachiu (tare). – Vin + ars (după germ. Branntwein).
VINÁȚ, vinațuri, s. n. (Pop.) (Varietate) de vin. [Pl. și: vinațe] – Probabil lat. vinaceus.
VÍNĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.
VINĂRÍCI, vinăriciuri, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească) Dijmă în vin, reprezentând a zecea parte din recoltă, care se plătea în trecut domniei; vinărit. – Vin + suf. -ărici.
VINĂRÍE, vinării, s. f. (Rar) Pivniță în care se păstrează (și se vinde) vinul; depozit de vin. – Vin + suf. -ărie.
VINĂRÍT, vinărituri, s. n. (Înv.) Vinărici. – Vin + suf. -ărit.
VÍNCI, vinciuri, s. n. (Tehn.) 1. Troliu folosit pe bordul navelor. 2. Cric. – Cf. it. vinciglio.