Toate definitiile
VORBÁR, -Ă, vorbari, -e, adj. 1. (Reg.) Vorbăreț. 2. (Învechit) Dicționar. – Vorbă + suf. -ar.
VORBÁREȚ, -Ă, vorbareți, -e, adj. (Înv.) 1. Vorbăreț. 2. (Învechit) Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. – Vorbi + suf. -areț.
VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt. 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊ Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială. A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că... Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ◊ Expr. Lasă vorba! sau (eliptic) vorba! = tăcere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția. A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească. 4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni. Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă! (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ♦ Compus: vorbă-lungă = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni. 7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre. 8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită. 9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, știre, informație. ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. (Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se vorbește, (așa) se spune. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeală, clevetire; calomnie. 11. Grai, limbă. Străin la vorbă. – Et. nec. Cf. sl. dvorĭba.
VORBĂRÍE s. f. Vorbă multă, fără rost; pălăvrăgeală, trăncăneală, sporovăială, flecăreală, taifas. – Vorbă + suf. -ărie.
VORBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. ◊ Expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ◊ Expr. A vorbi vrute și nevrute (sau verzi și uscate, câte-n lună și-n stele) = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. ♦ A se exprima într-o anumită limbă. ♦ A-și spune cuvântul, a-și exprima voința. ♦ Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. și intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs. – Din vorbă.
VORBIȘOÁRĂ, vorbișoare, s. f. (Pop.) Vorbuliță. – Vorbă + suf. -ișoară.
VORBÍT1 s. n. Vorbire. – V. vorbi.
VORBÍT2, -Ă, vorbiți, -te, adj. Care este exprimat prin cuvinte, rostit, exprimat, spus; p. ext. expus oral. ◊ Limba vorbită = limba întreținută obișnuit în viu grai, limbă uzuală. – V. vorbi.
VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).
VÍPIE, vipii, s. f. (Reg.) 1. Căldură mare, arșiță, fierbințeală, zăduf. ♦ Febră. 2. Toi, putere. – Et. nec.
VIPÍSCĂ s. f. v. vipușcă.
VÍPLĂ s. f. Aliaj de oțel cu crom și nichel, inoxidabil și rezistent la acizi, întrebuințat în tehnica dentară. – Din germ. Wiepla.
VITRINIÉR, -Ă, vitrinieri, -e, s. m. și f. Persoană specializată în aranjarea vitrinelor unui magazin. [Pr. -ni-er] – Vitrină + suf. -ier.
VITRIÓL, vitrioluri, s. n. (Pop.) Acid sulfuric (în soluție concentrată). ♦ (Înv.) Nume dat unor sulfați. [Pr.: -tri-ol] – Din fr. vitriol.
VITRIOLÁ, vitriolez, vb. I. Tranz. (Rar) A arde, a răni (cu vitriol). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. vitrioler.
VITRIOLÁJ, vitriolaje, s. n. Tratare a țesuturilor cu acid sulfuric pentru înlăturarea impurităților. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. vitriolage.
VIRÁL, -Ă, virali, -e, adj. (Biol.) Virotic. – Din fr. viral.
VIPT, vipturi, s. n. (Înv.) Rod, produs al pământului; bucate, recoltă. ♦ (Reg.) Ceea ce servește ca hrană oamenilor, mâncare. ◊ Expr. A lua (sau a ține) pe cineva în vipt = a primi pe cineva în gazdă (cu locuința și cu mâncarea). – Lat. victus.
VIPÚȘCĂ, vipuști, s. f. Fâșie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare la unele uniforme (pentru a masca anumite cusături, mai ales cusătura exterioară a pantalonilor). ♦ P. gener. (Rar) Fâșie, bandă îngustă (dintr-un material). [Var.: (înv.) vipíscă s. f.] – Din rus. vypuška.
VIRÁGIU s. n. v. viraj.
VIRÁJ, viraje, s. n. 1. Faptul de a vira, de a(-și) schimba direcția de mers; cotire. ♦ Porțiune curbă de șosea cu rază de curbură mică. 2. (Chim.) Schimbare a culorii unei substanțe cu ajutorul unui reactiv; schimbare a culorii unui pozitiv fotografic. [Pl. și: virajuri. – Var.: (rar) virágiu s. n.] – Din fr. virage.
VIRAMÉNT, viramente, s. n. Operație contabilă prin care o sumă de bani se trece dintr-un cont în altul, fără a fi nevoie ca suma să fie vărsată în numerar; plată fără numerar, prin trecerea la bancă a unei sume de bani din contul celui care face plata în contul beneficiarului; (concr.) document prin care se dispune efectuarea unei astfel de operații sau plăți. – Din it. viramento. Cf. fr. virement.
VIRÁN, -Ă, virani, -e, adj. (Despre terenuri) Care, deși se află într-un cartier construit și locuit, este fără clădiri și, de obicei, neîngrădit. – Din tc. viran.
VIRÁRE, virări, s. f. Acțiunea de a vira și rezultatul ei; viraj. ♦ (Rar) Virament. – V. vira.
VIRDÁRE, virdări, s. f. Specie de ciocănitoare, cu penele verzi împestrițate cu roșu, galben, negru și alb (Picus viridis). [Var.: verdáre s. f.] – Et. nec.
VÍRGA subst. (Met.) Fenomen constând în evaporarea ploii înainte de a atinge solul, întâlnit mai ales în zonele montane. – Din lat., fr. virga.
VIRGINÁL, -Ă, virginali, -e, adj. 1. De virgină (1), de fecioară; feciorelnic, virgin. 2. Fig. Candid, pur. [Var.: (înv. și pop.) verginál, -ă adj.] – Din fr. virginal, lat. virginalus.
VIRGINITÁTE, virginități, s. f. 1. Însușirea unei persoane virgine (1); feciorie, castitate. 2. Fig. Curățenie morală; candoare, nevinovăție. – Din fr. virginité, lat. virginitas, -atis.
VIRIDÍN s. n. 1. (Min.) Andaluzit de culoare verde. 2. (Tipogr.) Colorant verde-gălbui. – Din fr. viridine, engl. viridin, germ. Viridin.
VIRÍL, -Ă, virili, -e, adj. De bărbat, specific bărbatului sau masculului, bărbătesc. ♦ Care exprimă bărbăție, plin de forță, de energie; energic, viguros, impetuos. – Din fr. viril, lat. virilis.