Toate definitiile
VĂSÁR, văsari, s. m. (Reg.) Meseriaș care face (și vinde) vase, recipiente de lemn. – Vas + suf. -ar.
VĂSĂRÍ, văsăresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A face vase, recipiente de lemn. – Din văsar.
VĂSĂRÍE s. f. Totalitatea vaselor dintr-o gospodărie, dintr-un restaurant etc. în care se gătește sau din care se mănâncă; veselă. – Vas + suf. -ărie.
VĂSĂRÍȘ, văsărișe, s. n. Canal de scurgere a apelor din mină. – De la vas.
VĂSCIÓR, văscioare, s. n. Văsușor. – Văsuț + suf. -ior.
VĂSULÉȚ, văsulețe, s. n. Văsușor. – Vas + suf. -uleț.
VĂSUȘÓR, văsușoare, s. n. Diminutiv al lui vas; văscior, văsuleț, văsuț. – Vas + suf. -ușor.
VĂSÚȚ, văsuțe, s. n. Văsușor. – Vas + suf. -uț.
VĂTÁF, vătafi, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; logofăt. 2. Conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbași sau de oșteni ai domniei. ◊ Vătaful divanului = boier însărcinat cu convocarea divanului. Vătaf de agie = șeful poliției. Vătaf de plai = șef al plăieșilor care păzeau un plai sau o trecătoare. Vătaf de hotar = șef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de plasă = funcționar administrativ care conducea o plasă. 3. P. gener. Persoană având sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, șef. ♦ Spec. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari. ♦ Spec. Căpetenie a călușarilor, a colindătorilor etc.; persoană care conduce alaiul unei nunți. [Var.: (reg.) vătáș, vătáv s. m.] – Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah.
VĂTÁLĂ s. f. v. vatală.
VĂTÁȘ s. m. v. vătaf.
VĂTÁV s. m. v. vătaf.
VĂTĂJÉL s. m. v. vătășel.
VĂTĂJÉSC, -EÁSCĂ adj. v. vătășesc.
VĂTĂJÍ vb. IV. v. vătăși.
VĂTĂJÍȚĂ s. f. v. vătășiță.
VĂTĂMÁ, vátăm, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A dăuna sănătății, integrității corporale (producând boli, răniri). ♦ Refl. Spec. A se îmbolnăvi de hernie. 2. A cauza pagube, stricăciuni, prejudicii, neajunsuri; a atinge, a leza (moralmente). – Lat. victimare.
VĂTĂMÁN, vătămani, s. m. (În evul mediu, în Moldova) 1. Conducător al obștii dintr-un sat liber. 2. Reprezentant al stăpânului de pământ dintr-un sat aservit, însărcinat cu îndeplinirea obligațiilor locuitorilor satului față de stăpân. – Din rus., ucr. ataman.
VĂTĂMÁRE, vătămări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) vătăma și rezultatul ei. – V. vătăma.
VĂTĂMÁT, -Ă, vătămați, -te, adj. (Pop.) 1. Bolnav; rănit; lovit. ♦ Spec. Bolnav de hernie. 2. Stricat2, deteriorat; atins. – V. vătăma.
VĂTĂMĂTÓR, -OÁRE, vătămători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care vatămă sau poate vătăma; dăunător, păgubitor, stricător. ♦ (Substantivat, m.) Nume dat insectelor (sau altor animale) care produc stricăciuni plantelor de cultură. 2. S. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene-aurii, cu fructul o păstaie, întrebuințată ca plantă medicinală și de nutreț (Anthyllis vulneraria). 3. S. f. Plantă graminacee cu frunze păroase, cu floarea grupată în spiculețe (Bromus commutatus). – Vătăma + suf. -ător.
VĂTĂMĂTÚRĂ, vătămături, s. f. (Pop.) Nume dat mai multor boli interne care provoacă crize viscerale acute (hernie, colici, pelagră etc.). – Vătăma + suf. -ătură.
VĂTĂȘÉL, vătășei, s. m. Diminutiv al lui vătaf. ♦ Vornicel (la nuntă). ♦ (În trecut) Funcționar inferior la primărie. [Var.: (reg.) vătăjél s. m.] – Vătaș + suf. -el.
VĂTĂȘÉSC, -EÁSCĂ, vătășești, adj. Care aparține vătafului, privitor la vătaf, de vătaf. [Var.: (reg.) vătăjésc, -eáscă adj.] – Vătaș + suf. -esc.
VĂTĂȘÍ, vătășesc, vb. IV. Tranz. A conduce, a administra (în calitate de vătaf). [Var.: (reg.) vătăjí vb. IV.] – Din vătaș.
VĂTĂȘÍE, vătășii, s. f. 1. Funcția, slujba de vătaf. ◊ Vătășie de plai = subprefectură. 2. Taxă care se plătea în trecut la bariera unui oraș pentru intrarea unui vehicul cu marfă. – Vătaș + suf. -ie.
VĂTĂȘÍȚĂ, vătășițe, s. f. 1. Soția vătafului. 2. Femeie care conducea gospodăria unei case boierești, având în supraveghere slugile (de sex feminin). 3. Vorniceasă la nuntă. [Var.: (reg.) vătăjíță s. f.] – Vătaș + suf. -iță.
VĂTMĂNÍȚĂ, vătmănițe, s. f. Femeie care conduce un tramvai. – Vatman + suf. -iță.
VĂTRÁI, vătraie, s. n. 1. Unealtă mecanică în formă de cârlig lung sau de lopățică, cu coadă, cu care se scoate sau se scormonește jarul din sobe, din cuptoare etc.; vătrar. ◊ Expr. (Pop. și fam.) Trai pe vătrai = viață ușoară, lipsită de griji. (Înv. și reg.) Trai cu vătrai = viață grea, plină de certuri, de neînțelegeri. 2. Lambă (la căruță sau car). – Cf. scr. vătralj, bg. vatral.
VĂTRÁR, vătrare, s. n. (Rar) Vătrai (1). – Vatră + suf. -ar.