VĂLMĂŞ//EÁLĂ ~éli f. v. ÎNVĂLMĂ-ŞEALĂ. [G.-D. vălmăşelii] /a (se) [în] vălmăşi + suf. ~eală
VĂLMĂŞÍ, vălmăşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) învălmăşi. – Din vălmăşag (derivat regresiv).
VĂLMĂŞÍRE s.f. (Pop.) Învălmăşire. – V. vălmăşi.
VĂLŢUÍ, vălţuiesc, vb. IV. Tranz. A prelucra cu ajutorul valţurilor1. – Valţ1 + suf. -ui.
A VĂLŢU//Í1 ~iésc tranz. A prelucra cu ajutorul valţurilor. /<valţ + suf. ~ui
A VĂLŢU//Í2 ~iésc intranz. înv. v. A VALSA. /fr. valser, germ. Walzen
VĂLŢUÍRE, vălţuiri, s.f. Acţiunea de a vălţui şi rezultatul ei. – V. vălţui.
VĂLŢUITÓR, -OÁRE, vălţuitori, -oare, s.m. şi f. Muncitor care lucrează la valţ1. [Pr.: -ţu-i-] – Vălţui + suf. -tor.
VĂLŢUIT//ÓR ~oáre (~óri, ~oáre ) m. şi f. Muncitor specializat în operaţii de vălţuire. /a vălţui + suf. ~tor
VĂLURÁT, -Ă, văluraţi, -te, adj. Care este cu valuri1 sau ca nişte valuri1; cu neregularităţi, cu ridicături şi scobituri. [Var.: vălurít, -ă adj.] – Din valuri (pl. lui val1).
VĂLURÉL, vălurele, s.n. Diminutiv al lui val1. – Val1 + suf. -urel.
VĂLURÍRE, văluriri, s.f. Formare de ondulaţii pe suprafaţa părţii carosabile a unei şosele. – Din valuri (pl. lui val1).
VĂLURÍT, -Ă adj. v. vălurat.
VĂLURÓS, -OÁSĂ, văluroşi, -oase, adj. Cu valuri1; cu aspect de valuri1; unduios. – Val1 + suf. -os.
VĂLUR//ÓS ~oásă (~óşi, ~oáse) 1) Care are (multe) valuri; cu (multe) valuri. 2) Care are aspect de valuri; asemănător cu valurile. /Din valuri
VĂLVĂTÁIE s.f. v. vâlvătaie.
VĂMEŞÉSC, -EÁSCĂ, vămeşeşti, adj. Care aparţine vameşului sau vămii, privitor la vameş sau la vamă. – Vameş + suf. -esc.
VĂMEŞÍE, vămeşii, s.f. (Înv.) 1. Funcţie, slujbă de vameş. 2. Taxă plătită ca vamă. – Vameş + suf. -ie.
VĂMUÍ, vămuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a percepe, a încasa vamă. 2. (La moară) A lua uium ca plată pentru măcinat. ♦ Fig. A fura o parte din ceva. – Vamă + suf. -ui.
A VĂMU//Í ~iésc tranz. 1) (obiecte de import şi export) A supune unei taxe vamale. /vamă + suf. ~ui
VĂMUIÁLĂ, vămuieli, s.f. Faptul de a vămui. [Pr.: -mu-ia-] – Vămui + suf. -eală.
VĂMUÍRE, vămuiri, s.f. Acţiunea de a vămui. – V. vămui.
VĂPÁIE, văpăi, s.f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arşiţă, dogoare. ♦ Fig. Lumină strălucitoare. 2. Văpaiţă (2). – Cf. alb. v a p e.
VĂP//ÁIE ~ăi f. 1) Ansamblu de flăcări mari, mai ales de culoare roşie, apărute în procesul arderii în mediul aerian; pară mare. 2) Emanaţie cu o temperatură foarte înaltă, provenită de la o sursă de căldură puternică; dogoare; pară. [G.-D. văpăii] /<alb. vapë
VĂPÁIŢĂ, văpáiţe, s.f. 1. (Pop.) Opaiţ. 2. Făclie de lemn sau de răşină cu care se sperie noaptea peştii, pentru a-i face să fugă spre uneltele de pescuit; văpaie (2). [Pr.: -pa-i-. – Var.: vopáiţă s.f.] – Contaminare între văpaie şi opaiţ(ă).
VĂPĂÍ, pers. 3 văpăieşte, vb. IV. Intranz. (Înv.) A arde cu văpăi. – Din văpaie.
VĂPĂIÉRE, văpăieri, s.f. (Înv.) Acţiunea de a văpăi; p. ext. pâlpâire. [Pr.: -pă-ie-] – V. văpăi.
VĂPĂÍŢ//Ă ~e f. Lampă primitivă constând dintr-un fitil introdus într-un vas umplut cu ulei sau cu untură; opaiţ; poponeţ. /văpaie + suf. ~iţă
VĂPSEÁ s.f. v. vopsea.
VĂPSEÁLĂ s.f. v. vopsea.
