VĂIERÁRE, văierări, s.f. (Reg.) Faptul de a se văiera; vaiet. [Pr.: vă-ie-] – V. văiera.
VĂIETÁ vb. I. v. văita.
VĂIETÁRE s.f. v. văitare.
VĂIETĂTÓR, -OÁRE adj. v. văitător.
VĂIETĂTÚRĂ s.f. v. văitătură.
VĂIŞOÁRĂ s.f. v. vălişoară.
VĂITÁ, váit, vb. I. Refl. A scoate vaiete, a geme de durere, de jale; a se tângui, a se lamenta, a se văiera. ♦ (Despre animale) A scoate sunete sinistre, lugubre. ♦ Tranz. A plânge, a compătimi pe cineva. ♦ Refl. A-şi exprima (în cuvinte) necazul, nemulţumirea, durerea. [Var.: văietá vb. I] – Din vai.
A VĂITÁ váit tranz. (persoane) A regreta cu îndurerare; a compătimi; a plânge. [Sil. vă-i-; Var. a văieta] /Din vai
A SE VĂITÁ mă váit intranz. A-şi exprima jalea sau durerea prin cuvinte sau prin strigăte; a scoate vaiete; a se tângui; a se văicărui; a se lamenta. /Din vai
VĂITÁRE, văitări, s.f. Faptul de a (se) văita; strigăt de suferinţă; lamentare; vaiet, văitătură. [Var.: văietáre s.f.] – V. văita.
VĂITĂRÉŢ, -EÁŢĂ, văităreţi, -e, adj. (Rar.) Văitător. – Văita + suf. -ăreţ.
VĂITĂTÓR, -OÁRE, văitători, -oare, adj. (Rar.) Care se vaită, care se tânguieşte; căruia îi place să se vaite cu orice prilej; văităreţ. [Var.: văietătór, -oare adj.] – Văita + suf. -ător.
VĂITĂTÚRĂ, văitături, s.f. Văitare. [Var.: văietătúră s.f.] – Văita + suf. -ătură.
VĂITĂTÚR//Ă ~i f. Sunet plin de jale; vaiet; văicăreală; tânguire. [G.-D. văităturii] /a se văita + suf. ~tură
VĂIÚGĂ, văiugi, s.f. (Reg.) Vale mică, îngustă şi puţin adâncă. [Pr.: vă-iu-] – Vale + suf. -ugă.
VĂIÚ//GĂ ~gi f. reg. Vale mică, îngustă şi puţin adâncă. /vale + suf. ~ugă
VĂL, văluri, s.n. 1. (Adesea fig.) Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap sau cu care îşi învăluie corpul ori o parte a lui. ♢ Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înţeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porţiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omuşorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. v o i l e.
VĂL ~uri n. 1) Bucată de ţesătură transparentă folosită de femei pentru a-şi acoperi faţa sau capul; voal. ♢ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înţeleagă şi să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porţiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavităţii bucale, palatul tare şi se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum
VĂLĂTÚC, vălătuci, s.m. 1. Sul făcut dintr-un material (flexibil), înfăşurat în sensul uneia dintre laturile sale; spec. val1 (II 1). ♢ Loc adv. De-a vălătucul = de-a rostogolul, de-a dura, peste cap. 2. Material de construcţie făcut din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de colaci sau de cărămizi, din care se clădesc pereţii caselor ţărăneşti (astupându-se o îngrăditură de pari). 3. Tăvălug. – Din tăvăluc.
VĂLĂTÚ//C ~ci m. 1) Obiect în formă de cilindru, obţinut prin înfăşurarea unui material flexibil; val; sul; rulou. ~ de hârtie. ~ de sârmă. ♢ De-a ~cul dându-se peste cap; de-a rostogolul. 2) Material de construcţie făcut din lut şi paie, folosit la construcţia unor case ţărăneşti. 3) pop. Unealtă sau maşină formată dintr-un cilindru (sau mai mulţi), folosită în operaţiile de îndesare şi nivelare a pământului; tăvălug. /Din val
VĂLĂTUCÍ, vălătucesc, vb. IV. Tranz. A clădi pereţi din vălătuci (2). – Din vălătuc.
VĂLEÁN, -Ă, văleni, -e, s.m. şi f. (Rar) Persoană care locuieşte într-o vale, la câmpie. – Vale + suf. -ean.
VĂL//EÁN ~eánă (~éni, ~éne) şi substantival Care locuieşte într-o vale; din vale. /vale + suf. ~ean
VĂLEÁT s.n. v. veleat.
VĂLELÉU interj. v. VĂLEU.
VĂLICÍCĂ, vălicele, s.f. Diminutiv al lui vale; vălişoară. – Vale + suf. -icică.
VĂLIŞOÁRĂ, vălişoare, s.f. Vălicică. [Var.: văişoáră s.f.] – Vale + suf. -işoară.
VĂLMĂŞÁG s.n. Învălmăşeală, neorânduială, dezordine; obiecte sau fiinţe aflate în neorânduială, învălmăşite. – [De-a] valma + suf. -şag.
VĂLMĂŞÁG ~uri n. v. VALMĂŞEALĂ. [De-a] /valma + suf. ~şag
VĂLMĂŞEÁLĂ, vălmăşeli, s.f. (Pop.) Învălmăşeală. – Vălmăşi + suf. -eală.
