Toate definitiile
VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. – Vânt + suf. -oaică.
VÂNTOÁIE, vântoaie, s. f. (Pop.) Vântoasă (2). – Vânt + suf. -oaie.
VÂNTÓS, -OÁSĂ, vântoși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. Cu vânt, bătut de vânt. 2. S. f. Vânt mare (cu vârtejuri); vântoaie, furtună, vijelie. 3. S. f. pl. Iele. – Vânt + suf. -os.
VÂNTREÁ, vântrele, s. f. Pânză de corabie; vetrelă. [Var.: vintreá s. f.] – Cf. sl. vetrilo, rom. vânt.
VÂNTUÍ, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui.
VÂNTUÍT, -Ă, vântuiți, -te, adj. (Reg.) Nebun. – Cf. vântui.
VÂNTULÉȚ, vântulețe, s. n. Diminutiv al lui vânt; vânticel, vântișor, vânturel, vântușor. – Vânt + suf. -uleț.
VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ Compus: vântură-lemne sau vântură-țară s. m. invar. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (=ventilare).
VÂNTURÁR, vânturare, s. n. (Rar) Evantai. – Vânturi (pl. lui vânt) + suf. -ar.
VÂNTURÁRE, vânturări, s. f. Acțiunea de a vântura și rezultatul ei; vânturat; fig. frământare, agitație, tulburare. – V. vântura.
VÂNTURÁT s. n. Vânturare. Vânturatul grâului. – V. vântura.
VÂNTURÁTIC, -Ă, vânturatici, -ce, adj. (Rar; și substantivat) Neserios, ușuratic, nestatornic, flușturatic. – Vânturi (pl. lui vânt) + suf. -atic.
VÂNTURĂTOÁRE, vânturători, s. f. 1. Mașină agricolă de sortat, care curăță semințele de impurități printr-un curent de aer produs de un ventilator și prin cernerea restului prin site. 2. Mașină folosită în turnătorie pentru vânturarea amestecurilor. – Vântura + suf. -ătoare.
VÂNTURĂTÚRĂ, vânturături, s. f. Vânturare; (concr.) ceea ce rămâne (ca impuritate) după vânturarea semințelor; pleavă. – Vântura + suf. -ătură.
VÂNTURÉL, (1) vânturele, s. n., (2) vânturei, s. m. 1. S. n. Vântuleț. 2. S. m. (Ornit.) Vindereu. – Vânt + suf. -el.
VÂNTURÓS, -OÁSĂ, vânturoși, -oase, adj. (Înv.; despre climă, vreme, anotimpuri) Cu vânt, vântos. ♦ Fig. Neserios, ușuratic. – Vânt + suf. -os.
VÂNTUȘÓR, vântușoare, s. n. (Rar) Vântuleț. – Vânt + suf. -ușor.
VÂNZÁRE, vânzări, s. f. 1. Acțiunea de a vinde și rezultatul ei; vindere. ◊ (Pop.) Vânzare bună! = urare făcută negustorului (sau vânzătorului) de către cumpărător, la plecarea acestuia dintr-o prăvălie. Vânzare silită = vânzare ordonată de autoritatea judiciară pentru datorii neachitate. ◊ Loc. adj. De vânzare = oferit spre vânzare, destinat vinderii, menit să fie vândut. 2. (Concr.) Ceea ce se vinde, obiectul care se vinde; marfă. 3. Trădare. – Vinde + suf. -are.
VÂNZĂTÓR, -OÁRE, vânzători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană fizică sau juridică care vinde ceva (ocazional sau permanent). ♦ Spec. Persoană care este angajată într-un magazin pentru a efectua vânzarea mărfurilor și pentru a servi clientela. ◊ Expr. (Ir.) Vânzător de piei de cloșcă = negustor fără marfă și fără capital. ♦ (Adjectival) Care este de vânzare, destinat vânzării, de vândut. ◊ Loc. vb. A face (un bun imobil) vânzător = a pune în vânzare, a vinde. 2. Fig. (Adesea adjectival) Trădător, înșelător. – Vinde + suf. -ător.
VÂNZOLEÁLĂ, vânzoleli, s. f. Faptul de a (se) vânzoli; frământare, agitație, mișcare, vânzolit. – Vânzoli + suf. -eală.
VÂNZOLÍ, vânzolesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) frământa, a (se) zbate, a (se) agita (de colo până colo). 2. Refl. (Înv.) A se război, a se lupta. – Din magh. vonszolni.
VÂNZOLÍRE, vânzoliri, s. f. Acțiunea de a (se) vânzoli și rezultatul ei. – V. vânzoli.
VÂNZOLÍT s. n. (Rar) Vânzoleală. – V. vânzoli.
VÂRẤRE, vârâri, s. f. Acțiunea de a (se) vârî și rezultatul ei. – V. vârî.
VÂRCOLÁC, vârcolaci, s. m. I. 1. (În superstiții) Ființă fabuloasă fără reprezentare concretă, care mănâncă Luna și Soarele (provocând fazele Lunii, eclipse etc.) 2. Strigoi. II. Peștișor artificial de metal, întrebuințat ca nadă la pescuitul cu undița. [Var.: vârcoláci, vârcolág, vârgolág, vârcolíc s. m.] – Din bg. vârkolak.
VÂRCOLÁCI s. m. v. vârcolac.
VÂRCOLÁG s. m. v. vârcolac.
VÂRCOLÍC s. m. v. vârcolac.
VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.
VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.