S s.m. invar. A douăzeci şi doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă dentală surdă (2)). [Pr.: se].

SABÁT, sabaturi, s.n. 1. Ziua de sâmbătă la mozaici şi la unii sectanţi creştini, reprezentând ultima zi a săptămânii, considerată zi de sărbătoare. 2. Adunare de vrăjitoare care, după credinţele evului mediu, avea loc sâmbăta, la miezul nopţii, într-un loc singuratic. ♦ Fig. Gălăgie mare produsă de o mulţime zgomotoasă. – Din fr. sabbat, lat. sabbatum.

SABÁT ~uri n. 1) (la mozaici şi la unele secte creştine) Zi de sărbătoare, stabilită sâmbăta şi destinată odihnei şi ceremoniilor cultului. 2) (în evul mediu) Adunare a vrăjitoarelor, care, conform superstiţiilor populare, se ţinea sâmbăta la miezul nopţii. 3) fig. Agitaţie frenetică; zgomot produs de o mulţime gălăgioasă. /<lat. sabbatum, fr. sabbat

SABÁTIC, -Ă, sabatici, -ce, adj. De sabat. ♢ An sabatic = an de studiu acordat universitarilor din anumite state, în care aceştia sunt scutiţi de obligaţiile didactice. – Din fr. sabbatique, engl. sabbatical.

SÁBIE, săbii, s.f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oţel ascuţită la vârf şi pe una dintre laturi şi fixată într-un mâner. ♢ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care ameninţă în orice moment situaţia cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-şi pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-şi cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăişuri, se spune despre o situaţie care prezintă, în acelaşi timp, avantaje şi dezavantaje, prespective şi pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă in care se foloseşte sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oţel, din gardă şi mâner, folosită la scrimă. 3. Peşte de apă dulce, cu corpul turtit lateral şi cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiţă (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.

SÁBI//E săbii f. 1) Armă albă constând dintr-o lamă lungă de oţel, ascuţită la vârf şi pe una dintre laturi, şi dintr-o gardă şi un mâner. ♢ ~a lui Damocle pericol ce ameninţă în permanenţă pe cineva. A pune sub ~ (sau a trece sub ascuţişul ~ei) a omorî; a ucide. A pune mâna pe ~ a începe lupta. A-şi pune capul (sănătos, teafăr) sub ~ a-şi cauza singur o nenorocire, un necaz. 2) Armă sportivă cu lamă lungă şi flexibilă, folosită la scrimă. 3) v. SABIŢĂ II. [G.-D. sabiei; sil. -bi-e] /<sl. sablja

SABÍN, -Ă, sabini, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia latină ce locuia în centrul Italiei antice sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine, care este caracteristic sabinilor (1) privitor la sabini. – Din lat. Sabini, fr. Sabins.

SABÍNĂ, sabine, s.f. (Bot.) Varietate de ienupăr din Europa meridională, ale cărei frunze au proprietăţi medicinale (Juniperus sabina). – Din fr. sabine, lat. sabina.

SABINÍSM s.n. (Med.) Intoxicaţie cu ulei de sabină. – Din fr. sabinisme.

SABÍR s.n. Limbă mixtă, rudimentară ca vocabular şi structură gramaticală, care se vorbeşte în porturile Mării Mediterane şi care conţine elemente din franceză, provensală, spaniolă, greacă, catalană, italiană şi arabă. – Din fr. sabir.

SÁBIŢĂ, sabiţe, s.f. (Iht.) Sabie (2). – Din bg. sabica.

SÁBIŢ//Ă¹ ~e f. Peşte dulcicol cu corpul turtit lateral, acoperit cu solzi mici. /<bulg. sabica

SÁBIŢ//Ă² ~e f. Unealtă asemănătoare coasei, folosită pentru tăierea stufului şi a papurii; târpan; rizacă. /<bulg. sabica

SABLÁ, sablez, vb. I. Tranz. A curăţa, a netezi sau a face să devină mată suprafaţa pieselor metalice cu ajutorul unui jet de nisip împroşcat cu aer comprimat. – Din fr. sabler.

A SABL//Á ~éz tranz. (obiecte sau piese metalice) A supune unei operaţii de curăţare sau netezire cu ajutorul unui jet de nisip. /< fr. sabler

SABLÁJ s.n. Sablare. – Din fr. sablage.

SABLÁNT, sablanţi, s.m. Jet de nisip folosit la sablare. – Sabla + suf. -ant.

SABLÁN//T ~ţi m. Jet de particule folosit la sablare. /a sabla + suf. ~ant

SABLÁRE, sablări, s.f. Acţiunea de a sabla şi rezultatul ei; sablaj – V. sabla.

SABLÁT, -Ă, sablaţi, -te, adj. (Despre suprafaţa unor piese metalice) Curăţat, netezit prin sablare. – V. sabla.

SABLATÓR, -OÁRE, sablatori, -oare, s.m. şi f. Muncitor calificat în sablare. – Sabla + suf. -tor.

SABLAT//ÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. şi f. Muncitor specializat în lucrări de sablare. /a sabla + suf. ~tor

SABLÉZĂ, sableze, s.f. Aparat de sablat. – Din fr. sableuse.

SABLÉZ//Ă ~e f. Aparat pentru curăţarea sau netezirea diferitelor obiecte şi piese metalice cu ajutorul unui jet de nisip. /<fr. sableuse

SABÓRD, saborduri, s.n. Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită mai ales pentru scurgerea apei acumulate pe puntea superioară şi pentru operaţiile de încărcare şi de descărcare. – Din fr. sabord.

SABÓRD ~uri n. Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave (pentru scurgerea apei, aerisire, încărcarea şi descărcarea mărfurilor etc.). /<fr. sabord

SABORDÁ, sabordez, vb. I. Tranz. A scufunda propria navă (pentru a nu o lăsa în mâinile duşmanului). ♦ A găuri corpul unei nave scufundate spre a-i putea scoate încărcătura. – Din fr. saborder.

A SABORD//Á ~éz tranz. 1) (nave) A supune unui sabordaj. 2) (corpul navelor scufundate) A sparge, făcând o intrare (pentru a putea scoate încărcătura). /<fr. saborder

SABORDÁJ, sabordaje, s.n. Sabordare. – Din fr. sabordage.

SABORDÁJ ~e n. Operaţie de scufundare intenţionată a unei nave pentru a nu fi capturată de inamic. /<fr. sabordage