Toate definitiile
RETICÉNT, -Ă, reticenți, -te, adj. (Despre oameni și despre cuvintele lor) Care manifestă sau care arată reticență, reținere. – Din fr. réticent.
RETICÉNȚĂ, reticențe, s. f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reținere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-și brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia.
RETÍCUL, reticule, s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii încrucișate, de scări gradate sau de alte semne, care intră în construcția unor instrumente optice și are rolul de a permite vizarea unei direcții, efectuarea unei măsurători etc. – Din fr. réticule, lat. reticulum.
RETICULÁR, -Ă, reticulari, -e, adj. Care se întretaie în formă de rețea, de puncte sau de linii, care se aseamănă cu o rețea. ♦ Care aparține unui reticul. – Din fr. réticulaire.
RETICULÁT, -Ă, reticulați, -te,adj. Reticular. – Din fr. réticulé, lat. reticulatus.
RETICULÍNĂ s. f. Substanță organică albuminoidă care conține fosfor și care se găsește în organele bogate în țesut reticular. – Din fr. réticuline.
RETICULÍTĂ, reticulite, s. f. (Med.) Inflamație a țesutului reticular. – Din fr. réticulite.
RETICULOCÍT, reticulocite, s. n. (Biol.) Globulă roșie tânără, fără nucleu. – Din fr. réticulocyte.
RETICULOPATÍE, reticulopatii, s. f. (Med.) Reticuloză. – Din fr. réticulopathie.
RETICULÓZĂ, reticuloze, s. f. (Med.) Boală datorită creșterii numărului reticulocitelor din sânge; reticulopatie. – Din fr. réticulose.
RETÍNĂ, retine, s. f. Membrană nervoasă, sensibilă la lumină, situată în fundul ochiului și alcătuită din mai multe straturi de celule, pe care se formează imaginea vizuală. – Din fr. rétine.
RUBIACÉE, rubiacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu frunze înguste, situate mai multe la un nod, cu flori mici grupate în inflorescențe bogate; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -bi-a-ce-e] – Din fr. rubiacées.
RUBICÉL, rubiceli, s. m. (Min.) Varietate de cuarț de culoare roșie-violetă. – Din fr. rubicelle.
RUBICÓND, -Ă, rubiconzi, -de, adj. (Rar; despre fața oamenilor) Roșu, rumen, aprins, îmbujorat. – Din fr. rubicond.
RUBÍDIU s. n. Element chimic, metal alcalin, strălucitor ca argintul, ușor oxidabil, care se găsește în natură în cantități mici, însoțind sodiul și potasiul. – Din fr. rubidium, germ. Rubidium.
RUBINÓS, -OÁSĂ, rubinoși, -oase, adj. (Înv.) Rubiniu. – Rubin + suf. -os. Cf. rubinoso.
RUBINSPINÉL, rubinspineli, s. m. Varietate de spinel de culoare roșu-închis. – Rubin + spinel.
RÚBLĂ, ruble, s. f. 1. Unitatea principală a sistemului monetar din Rusia; moneda care reprezintă această unitate. 2. Nume dat în trecut monedelor străine de argint. – Din rus. rubl'.
RÚBRICĂ, rubrici, s. f. 1. Despărțitură (verticală sau orizontală), cuprinzând una sau mai multe coloane, într-un registru, formular, grafic etc. 2. Spațiu rezervat (permanent) într-o publicație periodică pentru articole dintr-un anumit domeniu. 3. (Înv.) Titlu de pagină sau capitol care, în vechile manuscrise și cărți, se scria cu roșu. – Din fr. rubrique, lat. rubrica.
RUBYLÍTH s. n. (Electron.) Material special destinat fotografierii prin transparență a planurilor circuitelor integrate. – Din fr., engl. rubylith.
RÚCSAC, rucsacuri, s. n. Sac de turism, purtat, mai ales de excursioniști, în spate; raniță. – Din germ. Rucksack.
RUDACÉE s. f. pl. Nume generic pentru rocile sedimentare elastice de tipul pietrișurilor. – Et. nec.
RUDÁR, rudari, s. m. Denumire dată, în țările românești, unor lucrători (țigani) care confecționau obiecte din lemn; p. ext. meșter țigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. – Din bg. rudar.
RÚDĂ1, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianță; rudenie (2), rubedenie. ◊ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îți acordă protecție; a avea proptele. Pe rudă (și) pe sâmânță = a) pe toți, fără excepție, până la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, viță. 2. (Pop.) Soi, sămânță de animale sau de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. – Din bg. roda.
RÚDĂ2, rude, s. f. (Reg.) 1. Prăjină, par, drug. 2. Oiște, proțap. – Din magh. rud, scr. ruda.
RUDĂRÉSC, -EÁSCĂ, rudărești, adj. De rudar, făcut de rudar; țigănesc. – Rudar + suf. -esc.
RUDĂRÍE s. f. Meseria rudarului. – Rudar + suf. -ie.
RUDÉNIE, (2) rudenii, s. f. 1. Legătură directă sau colaterală între persoane care fac parte din aceeași familie; înrudire. 2. Rudă1 (1). – Rudi + suf. -enie.
RUDÍ, rudesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A se înrudi. – Din rudă1.
RUDIMENTÁR, -Ă, rudimentari, -e, adj. Care abia începe să se formeze, care este la începutul dezvoltării sale; primitiv, neevoluat. – Din fr. rudimentaire.