Toate definitiile
INTERZÍCE, interzíc, vb. III. Tranz. A opri pe cineva de la ceva, a nu permite să (se) facă ceva, a ordona să nu (se) facă ceva; a prohibi. – Din fr. interdire (după zice).
INTERZÍCERE, interziceri, s. f. Acțiunea de a interzice și rezultatul ei; prohibire. – V. interzice.
INTERZÍS, -Ă, interziși, -se, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este oprit, care nu este permis. 2. S. m. și f. Persoană căreia i s-a ridicat, prin hotărâre judecătorească, exercitarea drepturilor sale; persoană pusă sub interdicție. – V. interzice.
INTERZONÁL, -Ă, interzonali, -e, adj. Situat între două zone; care are loc între două zone. – Din fr., germ. interzonal.
INTESTÍN1, intestine, s. n. Parte a aparatului digestiv, la oameni și la unele animale, care are formă de tub și care se întinde de la stomac până la anus, fiind alcătuită din două părți distincte; maț. – Din fr. intestin, lat. intestinum.
INTESTÍN2, -Ă, intestini, -e, adj. (Livr.) Care se produce în interior, care are loc înăuntru; intern, lăuntric. Frământări intestine. – Din fr. intestin, lat. intestinus.
INTESTINÁL, -Ă, intestinali, -e, adj. Care aparține intestinului1, care se referă la intestin1, care se produce sau se află în intestin1; enteric. – Din fr. intestinal.
ÍNTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esențială, profundă, a unui lucru, a unei probleme etc.; lăuntric. ♦ Fig. Strâns, apropiat. Contactul intim dintre două limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strânsă, prin relații foarte apropiate. ♦ (Despre relațiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial. 3. Care se referă la viața particulară sau familială a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrâns. [Acc. și; intím] – Din fr. intime, lat. intimus.
INTIMÁ, intimez, vb. I. Tranz. (Jur.) 1. A notifica, a face cunoscut, a pune în vedere. 2. A chema în judecată, a cita în fața unei instanțe superioare. – Din fr. intimer, lat. intimare.
INTIMÁRE, intimări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a intima și rezultatul ei; avertizare. – V. intima.
INTIMÁT, -Ă, intimați, -te, s. m. și f. Parte într-un proces care se află în situația unui pârât în caz de recurs sau în altă cale de atac. – V. intima. Cf. fr. intimé.
INTIMIDÁ, intimidez, vb. I. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni timid, a insufla cuiva sau a simți teamă, frică; a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zăpăci, a (se) fâstâci. – Din fr. intimider.
INTIMIDÁBIL, -Ă, intimidabili, -e, adj. Care poate fi intimidat (ușor). – Din fr. intimidable.
INTIMIDÁRE, intimidări, s. f. Faptul de a (se) intimida. – V. intimida.
INTIMIDÁT, -Ă, intimidați, -te, adj. Cuprins de timiditate; care exprimă timiditatea; speriat; încurcat, zăpăcit. – V. intimida.
INTIMÍSM s. n. Tendință a unor artiști de a exprima în operele lor sentimente cu caracter strict personal. – Din fr. intimisme.
INTIMÍST, -Ă, intimiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Artist care exprimă în creația sa sentimente cu caracter strict personal, intime; partizan al intimismului. 2. Adj. Care exprimă sentimente intime, cu caracter personal. Poezie intimistă. Din fr. intimiste.
INTIMITÁTE, (3) intimități, s. f. 1. Calitatea a ceea ce este intim; prietenie bazată pe legături strânse. ◊ Expr. A trăi (sau a fi) în intimitatea cuiva = a avea legături strânse (de prietenie) cu cineva, a face parte dintre cunoștințele apropiate ale cuiva. ♦ Profunzime, adâncime (a unui sentiment, a unui gând etc.). 2. Cadru limitat, cerc restrâns, familial. 3. (La pl.) Lucruri, chestiuni personale. – Din fr. intimité.
INTIMIZÁ, intimizez, vb. I. Tranz. A crea o ambianță intimă. – Intim + suf. -iza.
INTIMIZÁRE, intimizări, s. f. Acțiunea de a intimiza și rezultatul ei. – V. intimiza.
INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi. [Var.: (pop.) întitulá, vb. II. – Din fr. intituler, lat. intitulare.
INTITULÁRE, intitulări, s. f. Acțiunea de a (se) intitula și rezultatul ei; titlu, nume. [Var.: (pop.) întituláre s. f.] – V. intitula.
INTITULÁT, -Ă, intitulați, -te, adj. Purtând numele, denumit, numit... [Var.: (pop.) întitulát, -ă adj.] – V. intitula.
INTOLERÁBIL, -Ă, intolerabili, -e, adj. Care nu se poate tolera sau suporta; de neîngăduit, de nesuferit, netolerabil. – Din fr. intolérable, lat. intolerabilis.
INTOLERÁNT, -Ă, intoleranți, -te, adj. Care nu e tolerant; neîngăduitor, netolerant. – Din fr. intolérant.
INTOLERÁNȚĂ, intoleranțe, s. f. 1. Lipsă de toleranță, de îngăduință; neîngăduință, netoleranță. 2. Incapacitate organică de a suporta anumite medicamente. – Din fr. intolérance.
INTONÁ, intonez. vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.
INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.
INTONÁȚIE, intonații, s. f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet. 2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [Var.: (rar) intonațiúne s. f.] – Din fr. intonation.
INTONAȚIONÁL, -Ă, intonaționali, -e, adj. Referitor la intonație. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. intonational.