Caută
Traducere
|
Toate definitiileLOCOMOTÍVĂ, locomotive, s. f. Vehicul motor de cale ferată, cu sursă de energie proprie sau străină, folosit pentru a remorca și a deplasa vagoanele. – Din fr. locomotive. LOCOTENÉNT, locotenenți, s. m. 1. Grad de ofițer superior sublocotenentului și inferior locotenentului-major; persoană care are acest grad. ◊ Locotenent-major = grad de ofițer superior locotenentului și inferior căpitanului; persoană care poartă acest grad. Locotenent-colonel = grad de ofițer superior mai mare decât maiorul și inferior colonelului; persoană care poartă acest grad. (Înv.); Locotenent-comandor = grad de ofițer în aviația sau marina militară, echivalent cu maiorul; persoană care purtă acest grad. 2. (Înv.) Persoană care ține locul unui demnitar. – Din it. locotenente. LOCȚIITÓR, -OÁRE, locțiitori, -oare, s. m. și f. Persoană care ține locul alteia într-o funcție și îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia. [Pr.: -ți-i-] – Loc + țiitor (după fr. lieutenant). LÓGIC, -Ă, logici, -ce s. f., adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊ Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică. Logică dialectică = concepție filozofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva. 3. Cerință firească, temei rațional, rațiune. II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊ Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional. 2. (Fiz., în sintagma) ◊ Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare. 3. (În sintagmele) Diagramă (sau schemă) logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din fr. logique. LÓGOS, logosuri, s. n. 1. Termen folosit în filozofia materialistă antică pentru a denumi ordinea cosmică, rațiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinității, cuvântul divin. 2. (Ir. și fam.) Cuvântare, discurs. – Din ngr. lógos, fr. logos. LOIÁL, -Ă, loiali, -e, adj. Care își îndeplinește cu cinste obligațiile asumate; sincer, cinstit, leal. [Var.: loaiál, -ă adj.] – Din fr. loyal. LONDONÉZ, -Ă, londonezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care locuiește în Londra sau care este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Londrei sau locuitorilor ei, privitor la Londra sau locuitorii ei. – Din it. londonese. LOPÁTĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență. ◊ Expr. (Fam.) Sapa și lopata = moartea. A da la lopată = (despre cereale) a vântura. ♦ Cantitate de material cât se poate lua o dată cu această unealtă. ♦ Unealtă de lemn cu care se bagă pâinea în cuptor. 2. Vâslă1. – Din sl. lopata. LOPĂȚÍCĂ, lopățele, s. f. 1. Diminutiv al lui lopată. 2. Unealtă sau parte a unei unelte de forma unei lopeți sau care are o funcție asemănătoare cu a acesteia. ♦ Scândurică servind la imobilizarea unui membru fracturat sau luxat; atelă. 3. (Reg.) Omoplat. – Lopată + suf. -ică. LUCIÓS, -OÁSĂ, lucioși, -oase, adj. 1. (Despre obiecte) Care lucește; strălucitor, sclipitor, lucitor, luciu. 2. (Despre surse de lumină) Care răspândește lumină; care strălucește, lucitor. ♦ (Despre ochi) Cu reflexe strălucitoare; lucitor. – Luciu + suf. -os. LUCÍRE, luciri, s. f. Faptul de a luci; strălucire. – V. luci. LUCRÁT s. n. Faptul de a lucra. – V. lucra. LUCRĂTÚRĂ, lucrături, s. f. 1. Fel în care a fost executat un lucru făcut cu mâna; execuție. 2. Fig. (Fam.) Uneltire, intrigă (împotriva cuiva); lucrare. – Lucra + suf. -ătură. LUNECÚȘ, lunecușuri, s. n. 1. Loc (umed sau înghețat) pe care se alunecă. ♦ Ghețuș. 2. Alunecare. – Luneca + suf. -uș. LUNÉTĂ, lunete, s. f. 1. Instrument optic alcătuit din mai multe lentile (și prisme) dispuse într-un tub și servind, în astronomie, în topografie, în tehnica militară etc. la observarea obiectelor depărtate. 2. Dispozitiv de sprijinire a pieselor lungi și subțiri, în timpul prelucrării lor la strung. 3. Element arhitectonic de forma unei bolți semicilindrice, folosit de obicei pentru amplasarea unei deschideri sau pentru crearea unui efect decorativ. – Din fr. lunette. LUTÓS, -OÁSĂ, lutoși, -oase, adj. Care conține lut, care are culoarea sau consistența lutului; argilos. – Lut + suf. -os. LÚPTĂ, lupte, s. f. 1. Încăierare, bătaie între două (sau mai multe) persoane (de obicei fără folosirea armelor), care caută să se învingă una pe alta (sau unele pe altele). ◊ Luptă dreaptă = luptă (1) corp la corp, fără arme și fără vicleșuguri. ♦ (La pl.) Ramură sportivă în care se întrec, după anumite reguli, doi luptători. ◊ Lupte clasice (sau greco-romane) = formă de lupte în care procedeele tehnice reglementare se aplică numai la parte superioară a corpului (de la linia de centură în sus). Lupte libere = formă de lupte la care procedeele tehnice se aplică la oricare din părțile corpului, putând fi executate și cu ajutorul picioarelor. 2. Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care acționează în sens contrar. ◊ Luptă de clasă = (în teoria marxist-leninistă) luptă desfășurată pe plan economic, politic și ideologic între clase cu interese fundamental opuse. 3. Străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie sau pentru a se apăra. 4. Străduință depusă de cineva pentru a combate o idee, o concepție, o deprindere; combatere. – Lat. lucta. LUPTĂTÓR, -OÁRE, luptători, -oare, s. m. și f. Persoană care (se) luptă; combatant, militant. ♦ (La m.) Sportiv care practică luptele (libere sau clasice). – Lupta + suf. -ător. LACÓNIC, -Ă, laconici, -ce, adj. (Despre vorbire, stil) Care se exprimă în puține cuvinte; scurt, succint, concis, lapidar. ♦ (Despre oameni) Care vorbește puțin (și precis). – Din fr. laconique. LACONÍSM s. n. Însușirea de a fi laconic; exprimare laconică. – Din fr. laconisme. LÁCOVIȘTE s. f. v. lăcoviște. LÁCRĂ s. f. v. raclă. LÁCRĂMĂ s. f. v. lacrimă. LÁCOM, Ă, lacomi, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care mănâncă și bea cu poftă exagerată; căruia îi place să mănânce mult, mâncăcios. 2. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”, „de”, „după”) Avid, nesățios. – Din sl. lakomŭ. LACRÍMOGEN, -Ă, lacrimogeni, -e, adj. (Despre substanțe) Care provoacă secreția lacrimilor. ♦ Fig. (Ir. și depr.) Care emoționează, produce plânsul (cu mijloace facile). Film lacrimogen. – Din fr. lacrymogène. LACTALBUMÍNĂ s. f. Albumină prezentă în lapte. – Din fr. lactalbumine. LACTÁMĂ s. f. Compus organic obținut din aminoacizi și folosit ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice. – Din fr. lactame, germ. Laktam. LACTÁT1, lactați, s. m. Sare a acidului lactic. ◊ (Fam.) Lactat de calciu = sare de calciu a acidului lactic folosită în tratamentul spasmofiliei, tetaniei, rahitismului etc. – Din fr. lactate. LACTÁT2, -Ă, lactați, -te, adj. Făcut din lapte, care conține lapte, bazat pe lapte (și pe derivatele lui). ♦ (Substantivat, f. pl.) Produse fabricate pe bază de lapte. – Din fr. lacté. LACTÁȚIE s. f. 1. Proces de formare și de secreție a laptelui prin glandele mamare ale femelelor mamiferelor. 2. Acțiunea de a alăpta un copil; perioada cât o mamă își poate alăpta copilul. [Var.: lactațiúne s. f.] – Din fr. lactation. |