L s.m. invar. A cincisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) laterală (2) dentală). [Pr.: le].

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanţiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcţia sau ţinta unei mişcări, a unei acţiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spaţiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanţa) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziţia unde are loc o acţiune, o stare) Locuieşte la munte. ♦ (Atributul indică poziţia) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstantial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, tercut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ♢ Expr. La mulţi ani ! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naştere) îţi doresc să trăieşti încă mulţi ani ! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanţial de scop) S-a dus la vânătoare. ♢ Loc. adv. (Pop. şi fam.) La ce ? = în ce scop ? ce rost are ? IV. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Caii aleargă la galop. ♢ Expr. La preţ (sau la preţul) de... = cu preţul, contra preţului; în schimbul preţului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziţii compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc care indică punctul de plecare al unei acţiuni în spaţiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp care indică punctul de plecare al unei acţiuni în timp) Doarme de la prânz. ♢ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanţial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenţia nimanui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea ? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenţei, provenienţa sau apartenenţa) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Şedinţa de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanţă de aproximaţie) 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Aşteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Îl conduce până la uşă. 3. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Îi chinuieşte până la exasperare. ♢ Expr. Până la unul = absolut toţi. – Lat. illac.

LA² s.m. invar. Treapta a şasea din gama do major; sunetul şi nota corespunzătoare. – Din it. la.

LA³, lau, vb. I. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); A (se) scălda, a (se) îmbăia. ♢ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, laţi, lau] – Lat. lavare.

A LA lau tranz. pop. (persoane) 1) A spăla (pe cap). 2) fig. fam. A muia din toate părţile; a uda în întregime; a scălda. ♢ Lă-mă-mamă om mărginit la minte. /<lat. lavare

LA m. 1) A şasea treaptă din gama do major. 2) Sunetul şi nota corespunzătoare. /<it. la

LA prep. 1) (exprimă un raport spaţial indicând direcţia) A pleca la oraş. 2) (exprimă un raport temporal, concretizând o perioadă, un interval de timp) Plecarea la ora patru. Vom vedea la primăvară. 3) (exprimă un raport modal) A merge la pas. Te întorci la fugă. 4) (exprimă un raport instrumental) A cânta la pian. 5) (exprimă destinaţia) Le-am comunicat la ai mei. 6) (exprimă o aproximaţie) Cam; aproape. S-au adunat la două sute de oameni. 7) (se foloseşte în componenţa prepoziţiilor compuse) Se întoarce de la serviciu. Vine pe la două şi ceva. /<lat. illac

LABÁN, labani, s.m. Specie de chefal de culoare cenuşie-albăstruie, cu capul mare (Mugil cephalus). – Din rus. loban.

LABÁN m. Peşte marin de talie mare cu spatele de culoare cenuşie-albăstruie. /<rus. loban

LÁBARUM s.n. Stindard imperial roman pe care Constantin cel Mare a pus crucea şi monograma lui Isus Cristos. – Cuv. lat.

LÁBĂ, labe, s.f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede şi la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ♢ Compuse: laba-mâţei = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care creşte prin pădurile umbroase şi umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă şi cărnoasă; creasta-cocoşului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâstei = a) mică plantă erbacee cu flori roşii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încreţitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. şi depr.) Mână. ♢ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăţa (pe cineva sau pe ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreţia cuiva. – Din magh. láb.

LÁB//Ă ~e f. 1) Parte a piciorului de la gleznă în jos. 2) Parte inferioară a piciorului pe care calcă păsările. ♢ ~a- (sau talpa-) gâştei a) ridurile din jurul ochilor; b) scris neîngrijit; c) mică plantă erbacee cu flori roşii-purpurii. 3) Picior al unor animale (câine, lup, urs, pisică etc.). 4) fam. depr. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ♢ A pune ~a pe cineva (sau pe ceva) a prinde, a apuca, a înhăţa pe cineva (sau ceva). 5): ~a-ursului denumire a mai multor specii de ciuperci comestibile de pădure. [G.-D. labei] /<ung. lab

LABFERMÉNT, labfermenţi, s.m. (Biochim.) Cheag (1). – Din fr. labferment.

LABIÁL, -Ă, labiali, -e, adj. Care aparţine buzelor, privitor la buze. Muşchi labial. ♦ (Despre sunete) Care se articulează cu participarea buzelor. O şi u sunt vocale labiale, iar b, f, m, p şi v, consoane labiale. ♢ (Substantivat, f.) O este o labială. ♢ (Adverbial) B se articulează labial. [Pr.: -bi-al] – Din fr. labial.

LABIÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de buze; propriu buzelor. 3) şi substantival (despre sunete ale vorbirii) Care se articulează cu ajutorul buzelor. [Sil. -bi-al] /<fr. labial

LABIALIZÁ, labializez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) pronunţa printr-o mişcare suplimentară de rotunjire a buzelor. [Pr.: -bi-a-] – Din fr. labialiser.

A SE LABIALIZ//Á pers. 3 se ~eáză intranz. (despre sunete) A deveni labial. /<fr. labialiser

A LABIALIZ//Á ~éz tranz. (sunete) A face să se labializeze. /<fr. labialiser

LABIALIZÁRE s.f. Acţiunea de a (se) labializa şi rezultatul ei. [Pr.: -bi-a-] – V. labializa. Cf. fr. l a b i a l i s a t i o n.

LABIÁT, -Ă, labiaţi, -te, adj. (Despre corole şi calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, aşezaţi unul deasupra altuia ca nişte buze. ♦ (Despre plante) Care are corola şi caliciul de forma definită mai sus. ♦ (Substantivat, f.pl.) Familie de plante dicotiledonate cu frunze opuse şi cu flori în inflorescenţe compuse; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -bi-at] – Din fr. labié.

LABIÁ//T ~tă (~ţi, ~te) (despre corole şi calicii) Care are forma unei pâlnii cu margi-nea tăiată în doi lobi aşezaţi unul peste altul ca nişte buze. [Sil. -bi-at] /<fr. labié

LABIÁT//Ă ~e f. 1) la pl. Familie de plante dicotiledonate, cu tulpina în patru muchii, cu frunze opuse şi cu flori în inflorescenţe compuse, bogate în uleiuri eterice (reprezentanţi: levănţica, izma, urzica-moartă etc.). 2) Plantă din această familie. /<fr. labilé

LÁBIE, labii, s.f. 1. (Bot.) Formaţie caracteristică florilor unor plante alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze. 2. (Anat.) Element constitutiv al vulvei. [Pr. -bi-e] – Din lat. labium.

LABÍL, Ă, labili, -e, adj. (Livr.) Nestatornic, schimbător, instabil. ♦ (Despre un sistem fizic) Care se află în stare de echilibru instabil. – Din fr. labile, lat. labilis.

LABÍL ~ă (~i, ~e) livr. Care se schimbă mereu; lipsit de stabilitate; instabil; nestabil; schimbător; variabil. /<fr. labile, lat. labilis

LABILITÁTE s.f. (Livr.) Însuşirea de a fi labil. ♦ (Fiz.) Însuşirea unui sistem mecanic de a se afla în echilibru instabil. ♦ (Biol.) Însuşirea materiei vii de a-şi modifica starea de funcţie de diverşi factori. – Din fr. labilité. Cf. germ. L a b i l i t ä t.

LABILITÁTE f. 1) Caracter labil. 2) Însuşire a materiei vii de a-şi modifica starea în funcţie de anumiţi factori. /<fr. labilité

LABIODENTÁL, -Ă, labiodentali, -e, adj. (Despre sunete) Care se articulează prin atingerea buzei inferioare de dinţii incisivi superiori. ♢ (Substantivat, f.) F şi v sunt labiodentale. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. labiodentale.

LABIODENTÁL ~ă (~i, ~e) (despre sunete) Care se articulează prin obţinerea buzei inferioare de dinţii incisivi superiori. /<fr. labiodentale

LABIOLECTÚRĂ s.f. Aptitudine de a înţelege vorbirea după mişcările buzelor. [Pr.: -bi-o-] – Labi[al] + lectură.