LABIOVELÁR, -Ă, labiovelari, -e, adj. (Despre consoane) A cărei articulare se realizează concomitent prin rotunjirea buzelor şi atingerea limbii de vălul palatului. ♢ (Substantivat, f.) În cuvântul latinesc „aqua“, qu este o labiovelară. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. labiovélaire.

LABIOVELÁR ~ă (~i, ~e) (despre consoane) A cărei articulaţie se produce concomitent prin rotunjirea buzelor şi atingerea limbii de vălul palatului. /<fr. labiovélaire

LABIRÍNT, labirinturi, s.n. 1. Construcţie cu un mare număr de camere şi de galerii, în care orientarea este extrem de dificilă; dedal. ♦ Grup decorativ de arbuşti care alcătuiesc alei întortocheate. ♦ Fig. Încurcătură, încâlcitură de drumuri în care te orientezi cu greutate; p. ext. problemă, situaţie încurcată, fără ieşire. 2. (Tehn.) Dispozitiv format din camere şi compartimente foarte înguste, folosit în diverse instalaţii pentru a lungi parcursul unui fluid şi a-i diminua astfel viteza. 3. Totalitatea cavităţilor (şi a organelor) care formează urechea internă. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.

LABIRÍNT ~uri n. 1) Edificiu constituit dintr-un număr mare de camere, aşezate astfel, încât ieşirea poate fi găsită cu mare dificultate. 2) fig. Problemă, situaţie extrem de încurcată. 3): ~ membranos totalitate a cavităţilor care formează urechea internă. /<fr. labyrinthe, lat. labyrinthus

LABIRÍNTIC, -Ă, labirintici, -ce, adj. (Rar) Care aparţine labirintului, privitor la labirint, ca de labirint; întortocheat. – Din fr. labyrinthique.

LABIRÍNTI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de labirint; propriu labirintului. Canal ~. 2) Care se aseamănă cu un labirint; întortocheat. Drum ~. /<fr. labyrinthique

LABIRINTÍTĂ, labirintite, s.f. Boală care constă în inflamaţia acută sau cronică a labirintului urechii. – Din fr. labyrinthite.

LABIRINTODÓNT, labirintodonţi, s.m. (La pl.) Grup de amfibieni fosili din triasic, ai căror dinţi au încreţituri sinuoase; (şi la sg.) animal din acest grup. – Din fr. labyrinthodontes, engl. labyrinthodonta.

LÁBIU s.n. v. labium.

LÁBIUM s.n. Buza inferioară a insectelor şi a unor miriapode. [Pr.: -bi-um. – Var. lábiu s.n.] – Din fr. labium.

LABORÁNT, -Ă, laboranţi, -te, s.m. şi f. Persoană cu pregătire medie, specializată în experienţe şi lucrări (mai simple) de laborator. – Din germ. Laborant.

LABORÁN//T ~tă (~ţi, ~ţe) m. şi f. Persoană care efectuează lucrări (mai simple) într-un laborator. /<germ. Laborant

LABORATÓR, laboratoare, s.n. Local sau încăpere prevăzută cu instalaţii speciale, aparate şi instrumente pentru experienţe ştiinţifice şi lucrări practice în domeniul ştiinţelor experimentale sau aplicate. [Var.: (înv.) laboratóriu s.n.] – Din germ. Laboratorium, fr. laboratoire.

LABORAT//ÓR ~oáre n. 1) Local prevăzut cu instalaţii, aparate şi instrumente speciale pentru efectuarea unor experienţe. ~ de chimie. 2) Instituţie sau secţie care se ocupă de cercetări ştiinţifice experimentale. /<germ. Laboratorium, fr. laboratoire

LABORATÓRIU s.n. v. laborator.

LABORIÓS, -OÁSĂ, laborioşi, -oase, adj. 1. (Despre manifestările, creaţiile etc. oamenilor) Care cere multă muncă, care necesită încordare, efort şi osteneală. Cercetări laborioase. 2. (Despre oameni) Care lucrează (şi produce) mult; sârguincios. [Pr.: -ri-os] – Din fr. laborieux, lat. laboriosus.

LABORI//ÓS ~oásă (~óşi, ~oáse) 1) Care necesită multă muncă şi eforturi mari; cu mare osteneală. Studii ~oase. 2) (despre persoane) Care munceşte mult şi cu folos; harnic; sârguincios. [Sil. -ri-os] /<fr. laborieux, lat. laboriosus

LABORIOZITÁTE, laboriozităţi, s.f. (Rar) Faptul, calitatea de a fi laborios; hărnicie. [Pr.: -ri-o-] – Laborios + suf. -itate.

LABRADÓR s.n. Mineral din grupul feldspaţilor, cu reflexe albăstrui şi verzui, folosit ca piatră semipreţioasă. – Din fr. labrador.

LABRADÓR n. Mineral de culoare albăstruie sau verzuie folosit ca piatră semipreţioasă. /<fr. labrador

LABRADORÍT n. Rocă magmatică de culoare neagră-cenuşie, folosită ca material de construcţie şi ca ornament. /<fr. labradorite

LÁBRU, labri, s.m. Peşte marin comestibil care trăieşte pe lângă ţărmuri stâncoase (Labrus). – Din fr. labre.

LÁBRUM s.n. (Anat.) Structură anatomică în formă de buză. ♦ Buză superioară la insecte şi la mamifere. – Din lat. labrum.

LABURÍST, -Ă, laburişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (În sintagma) Partid laburist = denumire a unor partide politice de orientare social-democrată din unele ţări (ex. Marea Britanie, Australia). ♦ Care aparţine acestui partid, privitor la acest partid, care susţine acest partid. 2. S.m. şi f. Membru al partidului laburist. – Probabil din it. laborista.

LABURÍ//ST ~stă (~şti, ~ste) şi substantival (în Marea Britanie, Australia, Irlanda etc.) Care este de orientare social-democrată. Partid ~. /cf. it. laburista, engl. labourist

LAC¹, lacuri, s.n. Întindere mai mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu scurgere la mare sau la un râu. ♢ Lac de acumulare = lac (artificial) situat în amonte de o hidrocentrală, care constituie rezerva de apă necesară producerii energiei. ♢ Expr. A sări (sau a cădea, a da etc.) din lac în puţ = a da de un rău mai mare, încercând să scape de un alt rău. ♦ Fig. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. – Lat. lacus.

LAC², lacuri, s.n. 1. Preparat lichid obţinut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor răşini, uleiuri sau a altor substanţe şi care, întins pe suprafaţa unui obiect, formează în urma evaporării solventului o pojghiţă solidă, dură, care fereşte obiectul de influenţa aerului şi a umezelii, dându-i totodată un aspect plăcut. 2. Piele (sau imitaţie de piele) cu faţa netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac² (1). – Din germ. Lack.

LAC² ~uri n. 1) Soluţie a unor răşini sau uleiuri cu care se unge suprafaţa unui obiect pentru a-i da luciu sau pentru a-l feri de contactul dăunător cu aerul sau cu umezeala. 2) Piele sau imitaţie de piele cu faţa netedă şi lucioasă. /<germ. Lack, fr. laque

LAC¹ ~uri n. 1) Apă stătătoare de mare întindere, cu sau fără scurgere. 2) fig. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. /<lat. lacus

LÁCĂT, lacăte, s.n. Încuietoare alcătuită dintr-un corp care conţine mecanismul de încuiere cu cheia şi o toartă care se petrece prin două belciuge (unul prins în partea fixă şi celălalt în partea mobilă a obiectului care trebuie închis). ♢ Expr. A avea (sau a-şi pune) lacăt la gură = a-şi impune tăcere. [Var.: (reg.) lăcátă s.f., lăcát s.n.] – Din magh. lakat.