ABSCÓNS, -Ă, absconşi, -se, adj. (Livr.) Greu de înţeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.

ABSCÓN//S ~să (~şi, ~se) livr. Care este greu de înţeles; obscur. [Sil. ab-scons] /<fr. abscons, lat. absconsus

ABSÉNT, -Ă, absenţi, -te, adj. 1. Care nu e de faţă, care lipseşte. 2. Fig. Care nu este atent la ce se petrece în jurul lui; distrat. – Din fr. absent, lat. absens, -ntis.

ABSÉN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) Care lipseşte. 2) fig. Care este dus pe gânduri; distrat. Privire ~tă. /<fr. absent, lat. absens, ~ntis

ABSENTÁ, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit să se găsească), a nu fi de faţă. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.

A ABSENT//Á ~éz intranz. A fi absent; a lipsi. ~ nemotivat. /<lat. absentare, fr. [s']absenter

ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenţă îndelungată a deţinătorului unei proprietăţi funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputaţii aflaţi în opoziţie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.

ABSENTEÍSM n. 1) Exploatare a unei proprietăţi funciare de un intermediar în timpul absenţei îndelungate a proprietarului. 2) Absenţă frecventă dintr-un loc (de muncă). /<fr. absentéisme

ABSENTEÍST, -Ă, absenteişti, -ste, adj., s.m. şi f. (Persoană) care trăia în strainătate, administrându-şi bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.

ABSENTEÍ//ST ~şti m. Proprietar care îşi administrează proprietatea funciară printr-un intermediar. /<fr. absentéiste

ABSÉNŢĂ, absenţe, s.f. 1. Lipsă a unei fiinţe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se notează această lipsă. 2. Pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei; leşin. 3. Lipsă de atenţie, distracţie, indiferenţă a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

ABSÉNŢ//Ă ~e f. 1) Lipsă a unei persoane din locul unde ar trebui să fie. 2) Semn ce marchează această lipsă. 3) fig. Lipsă de interes; indiferenţă; neatenţie; dezinteres. /<fr. absence, lat. absentia

ABSIDÁL, -Ă adj. v. absidial.

ABSÍDĂ, abside, s.f. Nişă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane. ♦ Incăpere semicirculară destinată altarului în bazilicile creştine. – Din fr. abside, lat. absida.

ABSÍD//Ă ~e f. Încăpere semicirculară în bisericile creştine, destinată altarului. /<fr. abside, lat. absida

ABSIDIÁL, -Ă, absidiali, -e, adj. Care ţine de absidă; privitor la absidă. [Pr.: -di-al. – Var.: absidál, -ă adj.] – Din fr. absidal.

ABSIDIÓLĂ, absidiole, s.f. 1. Mică absidă laterală la unele bazilici romane. 2. Mică absidă lângă altar la bisericile creştine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.

ABSÍNT, absinturi, s.n. Băutură alcoolică tare, de culoare verde, cu gust amar, preparată cu uleiuri eterice de pelin, anason şi alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.

ABSÍNT ~uri n. Băutură alcoolică preparată din pelin, anason şi alte plante aromatice. /<fr. absinthe

ABSOLÚT, -Ă, absoluţi, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiţii si relaţii, care nu este supus nici unei restricţii, care nu are limite; necondiţionat, perfect, desăvârşit. ♢ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă şi cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veşnic, imuabil, infinit, care, după unele concepţii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noţiuni de creştere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuşi şi nu în comparaţie cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezminţit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condiţiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînţeles. II. Adv. (Serveşte la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârşire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ♢ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

ABSOLÚT³ adv. 1) Cu desăvârşire; cu totul. 2) Întru totul; exact. /<lat. absolutus

ABSOLÚ//T² ~tă (~ţi, ~te) 1) Care nu este limitat de nici un fel de condiţii. Putere ~tă. 2) Care corespunde tuturor cerinţelor; lipsit de defecte; complet; ireproşabil; impecabil; perfect. Auz ~. 3) Care este covârşitor. Majoritate ~tă. 4) rar (despre corpuri, substanţe etc.) Care are o compoziţie omogenă; fără impurităţi; pur; curat. Alcool ~. /<lat. absolutus

ABSOLÚT¹ n. filoz. Principiu de bază, identificat cu divinitatea, care este pus la baza universului; ceea ce există în sine şi prin sine. /<lat. absolutus

ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absolută a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic apărut în sec. XVIII şi caracterizat prin atitudinea înţelegătoare a suveranilor faţă de cerinţele progresului, de sfaturile gânditorilor luminaţi etc. – Din fr. absolutisme.

ABSOLUTÍSM n. 1) Formă de guvernământ bazată pe puterea absolută a unei singure persoane (monarh, duce etc.); autocraţie. 2) Concepţie care stă la baza unei monarhii. /<fr. absolutisme

ABSOLUTÍST, -Ă, absolutişti, -ste, adj. Care aparţine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.

ABSOLUTÍ//ST² ~stă (~şti, ~ste) m. şi f. Adept al absolutismului. /<lat. absolutista

ABSOLUTÍ//ST¹ ~stă (~şti, ~ste) Care ţine de absolutism; propriu absolutismului. /<lat. absolutista

ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiţionat, limitat de celelalte laturi sau însuşiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod greşit o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparţine. – Absolut + suf. -iza.

A ABSOLUTIZ//Á ~éz tranz. A da caracter absolut; a considera (ceva) ca absolut. /absolut + suf. ~iza