ABSOLUTIZÁRE, absolutizări, s.f. Acţiunea de a absolutiza şi rezultatul ei. – V. absolutiza.
ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greşeală. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei şcoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
ABSOLUTÓRI//U ~e (~i) Care a absolvit un păcat, un delict etc. /<lat. absolutorius
ABSOLUŢIÚNE, absoluţiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârşirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă2. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
ABSOLUŢIÚN//E ~i f. 1) Iertare de pedeapsă a unui acuzat. 2) Iertare a păcatelor (de către preot). /<lat. absolutio, ~onis
ABSOLVÉNT, -Ă, absolvenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care a terminat un ciclu sau o formă de învăţământ. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
ABSOLVÉN//T ~tă (~ţi, ~te) m. şi f: Persoană care a absolvit o formă de învăţământ. /<germ. Absolvent, lat. absolvens, ~ntis
ABSOLVÉNŢĂ, absolvenţe, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învăţământ; absolvire. – Din absolvent.
ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţământ. 2. A scuti pe cineva de pedeapsă; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
A ABSOLVÍ2 absólv tranz. 1) jur. (acuzaţi) A scuti de o pedeapsă; a ierta. 2) rel. A elibera de păcate; a ierta. /<germ. absolvieren, lat. absolvere
A ABSOLV//Í1 ~ésc tranz. (instituţii de învăţământ) A termina cu bine. /<germ. absolvieren, lat. absolvere
ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Acţiunea de a absolvi şi rezultatul ei; absolvenţă. – V. absolvi.
ABSORBÁNT, -Ă, absorbanţi, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanţă) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanţă) care reţine o parte din particulele sau din energia radiată de o sursă. 2. Adj. Fig. Care interesează, care captivează; către care se îndreaptă toate preocupările cuiva. – Din fr. absorbant.
ABSORBÁN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) şi substantival Care are proprietatea de a absorbi lichide sau vapori. 2) fig. Care atrage în cel mai înalt grad. Ocupaţie ~tă. /<fr. absorbant
ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiţi, a încorpora o substanţă etc. ♦ A reţine o parte din particulele sau din energia radiantă care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (după sorbi).
A ABSORBÍ absórb tranz. 1) (despre corpuri poroase) A atrage în sine; a lăsa să pătrundă în sine; a îmbiba. 2) fig. A preocupa în întregime; a captiva. /<fr. absorber, lat. absorbere
ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Acţiunea de a absorbi şi rezultatul ei. – V. absorbi.
ABSORBÍT, -Ă, absorbiţi, -te, adj. 1. Supt, înghiţit; încorporat. 2. Fig. Preocupat, captivat. – V. absorbi.
ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbţie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.
ABSÓRBŢIE, absorbţii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanţă oarecare. ♦ Micşorare sau anulare a intesităţii unei radiaţii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reţine, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanţelor minerale şi organice, precum şi a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbţie intestinală = pătrunderea în sânge şi în limfă a produşilor rezultaţi din digestia alimentelor. 3. Încrucişare repetată a unei rase perfecţionate cu una ameliorată în scopul îmbunătăţirii radicale a acesteia. [Var.: absorbţiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
ABSÓRBŢI//E ~i f. Fenomen prin care un corp solid sau lichid încorporează o substanţă oarecare din afară; absorbire. [G.-D. absorbţiei; Sil. -sorb-ţi-e] /<fr. absorption, lat. absorptio, ~onis
ABSORBŢIÚNE s.f. v. absorbţie.
ABSTENŢIONÍSM s.n. Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot; doctrină care susţine această atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
ABSTENŢIONÍSM n. Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. /<fr. abstentionnisme
ABSTENŢIONÍST, -Ă, abstenţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine abstenţionismului, privitor la abstenţionism. 2. S.m. şi f. Adept al abstenţionismului. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. abstentionniste.
ABSTENŢIÚNE, abstenţiuni, s.f. (Rar) Abstinenţă. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. abstention.
ABSTINÉNT, -Ă, abstinenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care îşi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
ABSTINÉN//T ~tă (~ţi, ~te) şi substantival Care se abţine de la excese; care este cumpătat la mâncare, băutură şi alte necesităţi. Om ~. [Sil. ab-sti-] /<fr. abstinent, lat. abstinens, ~ntis
ABSTINÉNŢĂ, abstinenţe, s.f. 1. Faptul de a-şi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.; abstenţiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinenţei = teorie prin care capitalul şi acumularea lui rezultă din abţinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
ABSTRÁCT, -Ă, abstracţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezultă din separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detaşat de obiecte, de fenomene sau de relaţiile în care există în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducţii logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înţeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb şi exprimă acţiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
