ABIOLOGÍE s.f. Disciplină care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viaţă. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
ABIOLOGÍE f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul corpurilor anorganice. /<fr. abiologie
ABIÓTIC, -Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viaţă, incompatibil cu viaţa. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotique.
ABIÓTI//C ~că (~ci, ~ce) Care ţine de abioză; propriu abiozei. [Sil. a-bi-o-tic] /<fr. abiotique
ABIOTROFÍE s.f. Scădere a vitalităţii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determină slăbirea capacităţii de adaptare-apărare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
ABIOTROFÍE f. Slăbire sau încetare a funcţiilor unui ţesut, organ sau organism. [Sil. -bi-o-tro-] /<fr. abiotrophie
ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsită de viaţă. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natură animală şi vegetală, bazat pe distrugerea totală a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent şi prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
ABIÓZĂ f. 1) Lipsă de viaţă. 2) Conservare a produselor alimentare prin nimicirea microorganismelor din ele. /<fr. abiose
ABÍS, abisuri, s.n. (Adesea fig.) Prăpastie adâncă, genune, hău1. – Din fr. abysse, lat. abyssus.
ABÍS ~uri n. Adâncime foarte mare; prăpastie; hău; genune; neant. /<fr. abysse, lat. abyssus
ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se află sau care trăieşte la mari adâncimi în mări sau în oceane. Regiune abisală. Animal abisal. 2. Care se referă la subconştient, al subconştientului. – Din fr. abyssal.
ABISÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de abis; caracteristic abisului. ♢ Zonă (sau regiune) ~ă cea mai adâncă zonă (sau regiune) din mări şi oceane. 2) Care ţine de subconştient; care se referă la subconştient. /<fr. abyssal
ABITÁŢIE s.f. (Jur.) Drept de folosinţă a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
ABITÁŢIE f. jur. Dreptul de a locui într-o casă care aparţine altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis
ABITÍR adv. (Fam. şi pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b e t e r „mai rău“.
ABJÉCT, -Ă, abjecţi, -te, adj. Care inspiră repulsie, dispreţ; josnic, netrebnic, mizerabil. – Din fr. abject, lat. abjectus.
ABJÉC//T ~tă (~ţi, ~te) Care este vrednic de dispreţ; josnic; ticălos; mârşav; mizerabil; netrebnic. /<lat. abjectus, fr. abject
ABJÉCŢIE, abjecţii, s.f. Faptă, atitudine abjectă; ticăloşie, josnicie. – Din fr. abjection, lat. abjectio.
ABJÉCŢI//E ~i f. Faptă abjectă; josnicie; ticăloşie; mârşăvie. [G.-D. abjecţiei; Sil. ab-jec-ţi-e] /<fr. abjection, lat. abjecto, ~onis
ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotărâre judecătorească. – Din lat. abjudecare.
A ABJUDECÁ abjúdec tranz. (titluri, drepturi) A anula printr-o decizie judiciară. /<lat. abjudicare
ABJUDECÁRE, abjudecări, s.f. Acţiunea de a abjudeca şi rezultatul ei. – V. abjudeca.
ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credinţă religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.
A ABJURÁ abjúr tranz. (doctrine, concepţii, etc.) A renega în mod public. /<lat. abjurare, fr. abjurer
ABJURÁRE, abjurări, s.f. Acţiunea de a abjura şi rezultatul ei. – V. abjura.
ABLACTÁRE s.f. Înlocuire a laptelui matern prin alte alimente necesare sugarului. – Cf. lat. ablactare.
ABLACTÁŢIE, ablactaţii, s.f. 1. Trecere treptată şi progresivă de la alimentaţia exclusiv lactată a sugarului la o alimentaţie diversificată. 2. Oprire a secreţiei lactate la femeile la care alăptarea este contraindicată sau inutilă. – Din germ. Ablaktation.
ABLACTÁŢIE f. 1) Încetare a secreţiei de lapte matern. 2) Înlocuire a laptelui matern cu alte alimente necesare sugarului. /<germ. Ablaktation
ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărţirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanţial. ♢ Ablativ absolut = construcţie sintactică specifică limbilor latină şi greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) şi un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziţie circumstanţială. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ABLATÍV ~e n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanţial. ♢ ~ absolut construcţie sintactică a limbii latine constând dintr-un participiu în ablativ şi dintr-un substantiv sau pronume în acelaşi caz. [Sil. a-bla-] /<lat. ablativus, fr. ablatif
