ABSTRÁC//T ~tă (~ţi, ~te) şi adverbial 1) (în opoziţie cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracţie; care cuprinde trăsăturile generale, detaşându-se de raporturile concrete. 2) Care este greu de înţeles din cauza lipsei elementelor concrete. ♢ În ~ a) pe calea deducţiilor logice; b) rupt de realitate. [Sil. abs-tract] /<lat. abstractus, germ. abstrakt

ABSTRACTIZÁ, abstractizez vb. I. Tranz. şi intranz. A efectua o abstractizare. – Abstract + suf. -iza.

A ABSTRACTIZ//Á ~éz 1. tranz. A analiza printr-o abstracţie. 2. intranz. A trece de la concret la abstract. [Sil. abs-trac-] /abstract + suf. ~iza

ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanţi, -te, adj. Care abstractizează. – Abstractiza + suf. -ant.

ABSTRACTIZÁRE, abstractizări, s.f. Operaţie a gândirii prin care se desprind şi se reţin unele dintre caracteristicile şi relaţiile esenţiale ale obiectului cercetării; abstracţie ♦ Trecere de la concret la abstract. – V. abstractiza.

ABSTRÁCŢIE, abstracţii, s.f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ♢ Expr. A face abstracţie de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstracţiúne s.f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.

ABSTRÁCŢI//E ~i f. Proces al gândirii constând din desprinderea, menţinerea şi generalizarea însuşirilor esenţiale ale unor obiecte sau fenomene. ♢ A face ~ de... a nu lua în considerare; a ignora. [G.-D. abstracţiei; Sil. abs-trac-ţi-e] /<fr. abstraction, lat. abstractio, ~onis

ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realităţile exterioare, ideile şi sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. abstractionnisme.

ABSTRACŢIONÍSM n. Curent artistic contemporan, caracterizat prin reducţia abstractă şi incifrarea imaginii. [Sil. abs-trac-ţi-o-] /<fr. abstractionnisme

ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstracţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine abstracţionismului, referitor la abstracţionism. 2. S.m. şi f. Adept al abstracţionismului. – Din fr. abstractionniste.

ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstracţie.

ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însuşire independent de obiectul sau de obiectele cărora le aparţine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (după trage).

A ABSTRÁGE abstrág tranz. A considera izolat; a desprinde dintr-un ansamblu. /<lat. abstrahere

ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Acţiunea de a abstrage şi rezultatul ei. – V. abstrage.

ABSTRÚS, -Ă, abstruşi, -se, adj. (Rar) Neclar, confuz, încurcat. – Din fr. abstrus.

ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii, contrar bunului-simţ; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admiţând un raţionament fals, o situaţie aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.

ABSÚR//D² ~dă (~zi, ~de) Care vine în contradicţie cu gândirea logică; alogic; aberant. /<lat. absurdus, fr. absurde

ABSÚRD¹ n. Calitatea a ceea ce este lipsit de raţiune. ♢ Prin ~ prin admiterea unui raţionament fals. Reducerea la ~ metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că oricare alt punct de vedere duce la consecinţe false. /<lat. absurdus, fr. absurde

ABSURDITÁTE, absurdităţi, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, concepţie absurdă; prostie, inepţie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.

ABSURDIT//ÁTE ~ăţi f. 1) Caracter absurd. 2) Concepţie, idee sau faptă absurdă. /<fr. absurdité, lat. absurditas, ~atis

ABŢIBÍLD, abţibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimată pe un strat subţire de colodiu, care se aplică pe o suprafaţă netedă, umezindu-se şi dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte mărunte; mici şmecherii. – Din germ. Abziehbild.

ABŢIBÍLD ~uri n. Desen colorat aplicat prin lipire pe o suprafaţă netedă. /<germ. Abziehbild

ABŢIGUÍ, abţiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbăta. 2. Tranz. A da (cuiva) o bătaie (uşoară). ♦ Fig. A face cuiva un rău. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmărit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abţiguíre s.f.; abţiguit, -ă adj.

ABŢIGUÍRE, abţiguiri, s.f. (Fam.) Acţiunea de a (se) abţigui. – V. abţigui.

ABŢIGUÍT, -Ă, abţiguiţi, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abţigui.

ABŢÍNE, abţín, vb. III. Refl. A se stăpâni, a se reţine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunţa, a nu-şi exprima părerea sau votul; a se ţine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (după ţine).

A SE ABŢÍNE mă abţín intranz. 1) A renunţa voit (la ceva). ~ de la mâncăruri picante. 2) A nu-şi exprima părerea sau votul. /<fr. [s']abstenir

ABŢÍNERE, abţineri, s.f. Acţiunea de a se abţine şi rezultatul ei. – V. abţine.

ABÚLIC, -Ă, abulici, -ce, adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de abulie. – Din fr. aboulique.

ABULÍE, abulii, s.f. Boală psihică caracterizată prin lipsa mai mult sau mai puţin pronunţată a voinţei; nehotărâre, inerţie. – Din fr. aboulie.