ABDUCTÓR ~i adj. (despre muşchi) Care îndepărtează un membru de axul median al corpului sau două organe unul de altul. /<fr. abducteur

ABDÚCŢIE s.f. Mişcare efectuată de un muşchi abductor. – Din fr. abduction.

ABDÚCŢI//E ~i f. Mişcare făcută de un muşchi abductor. /<fr. abduction, lat. abductio, ~onis

ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învăţarea scrisului şi a cititului; azbucoavnă, bucoavnă. ♢ Fig. Carte care cuprinde noţiunile de bază dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.

ABECEDÁR ~e n. 1) Manual pentru învăţarea scrisului şi cititului. 2) fig. Carte care cuprinde noţiunile elementare într-un domeniu de activitate. /<lat. abecedarius, fr. abécédaire

ABERÁNT, -Ă, aberanţi, -te, adj. Care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberaţie (1), absurd. – Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis.

ABERÁN//T ~tă (~ţi, ~te) Care constituie o aberaţie; absurd. /<fr. aberrant, lat. aberrans, ~ntis

ABERATÍV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevăr, care ţine de aberaţie (1). – Din fr. aberratif.

ABERÁŢIE, aberaţii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defecţiune a unui sistem optic, care duce la obţinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberaţie vizuală = astigmatism (2). Aberaţia luminii = variaţia aparentă a poziţiei unui astru pe cer datorită mişcării Pământului în jurul Soarelui şi faptului că lumina se propagă cu viteză finită. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, inepţie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.

ABERÁŢI//E ~i f. 1) Deviere de la normă. 2) Defect al unei imagini produs de un instrument optic. ♢ ~ vizuală astigmatism. 3) fig. Încălcare conştientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; rătăcire; greşeală; eroare. [G.-D. aberaţiei; Sil. -ţi-e] /<lat. aberrato, ~onis, fr. aberration

ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveşte la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezintă un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.

ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ură, dezgust, aversiune faţă de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.

ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte puţin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte puţină vreme; de îndată ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel puţin; măcar, barem. – Lat. ad vix.

ABIÁ adv. (uneori repetat) 1) Cu greu; anevoie. ~ merge. 2) Foarte puţin; mai de loc. ~ se vede. 3) De foarte puţin timp. ~ a intrat. 4) Doar; numai. ~ după aceea. 5) Cel puţin; măcar; barem. ~ se va astâmpăra. [Sil. a-bia] /

ABIENTÍN s.n. Substanţă răşinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă şi în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.

ABIENTÍN n. Substanţă extrasă din abietinee, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă şi alcool. [Sil. -bi-en-] /<fr. abiéntin

ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.

ABIETINÉE s.f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.

ABIETINÉE ~ f. 1) pl. Familie de conifere care cuprinde arbori răşinoşi (reprezentanţi: bradul, pinul, molidul etc.). 2) Plantă din această familie. /<fr. abiétinées

ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Şmecher, descurcăreţ. – Din fr. habile, lat. habilis.

ABÍL ~ă (~i, ~e) 1) şi adverbial Care vădeşte agerime (în mişcări); dibaci; iscusit; îndemânatic. Persoană ~ă. 2) Care este făcut cu dibăcie şi inteligenţă; iscusit. 3) rar Care se orientează uşor în situaţii diferite; descurcăreţ. /<fr. habile, lat. habilis

A ABILIT/Á ~éz tranz. (persoane) A aprecia acordând un titlu, un grad, un drept. /<germ. habilitieren, lat. habilitare

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.

ABILITÁRE, abilitări, s.f. (Rar) Acţiunea de a abilita şi rezultatul ei. – V. abilita.

ABILITÁTE, abilităţi, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinţă, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Şmecherii, şiretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.

ABILIT//ÁTE ~ăţi f. 1) Caracter abil; capacitate de a face totul cu uşurinţă şi iscusinţă; dibăcie; îndemânare; măiestrie; pricepere. 2) mai ales la pl. Manifestare abilă; lucru sau act făcut cu ingeniozitate şi fineţe. [G.-D. abilităţii] /<fr. habilité, lat. habilitas, ~atis

ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viaţă; (despre procese) care are loc, se petrece fără participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.

ABIOGÉN ~ă (~i, ~e) Care nu este de origine organică. /<fr. abiogéne

ABIOGENÉZĂ s.f. Concepţie după care originea materiei vii trebuie căutată în materia fără viaţă. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.

ABIOGENÉZĂ f. Teorie conform căreia materia organică a apărut din materia anorganică. [Sil. -bi-o-] /<fr. abiogenése