Toate definitiile

ABAȚÍE, abații, s. f. Mânăstire catolică cu statut special (împreună cu averea, domeniile ei), condusă de un abate¹ sau o abatesă (1) și depinzând de un episcop sau direct de papă². – Din it. ab(b)azia.

ABAZÍE s. f. Imposibilitate de a merge, datorită unei tulburări a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.

ABĂTÚT, -Ă, abătuți, -te, adj. Care este descurajat; trist, deprimat. – Din fr. abattu (modificat după abate²).

ABCÉS, abcese, s. n. Colectare de puroi, bine delimitată de țesuturile din jur, formată în urma dezintegrării țesuturilor, de obicei sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.

ABDICÁ, abdíc, vb. I. Intranz. A renunța la tron. ♦ Fig. A renunța la ceva, a ceda (în fața greutăților). – Din fr. abdiquer, lat. abdicare.

ABDICÁRE, abdicări, s. f. Acțiunea de a abdica. – V. abdica.

ABDOMÉN, abdomene, s. n. 1. Parte a corpului, între torace și bazin, în care se găsesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii și intestinele; pântece, burtă, foale. 2. (Biol.) Partea posterioară a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.

ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care aparține abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ◊ Cavitate abdominală = cavitate cuprinsă între pereții abdomenului (1). – Din fr. abdominal.

ABDOMINALGÍE, abdominalgii, s. f. (Med.) Durere abdominală. – Din fr. abdominalgie.

ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Mușchi abductor = mușchi care îndepărtează un membru de axul median al corpului sau două organe unul de celălalt. – Din fr. abducteur.

ABDÚCȚIE s. f. Mișcare efectuată de un mușchi abductor. – Din fr. abduction.

ABECEDÁR, abecedare, s. n. Manual elementar pentru învățarea scrisului și a cititului; azbucoavnă, bucoavnă. ◊ Fig. Carte care cuprinde noțiunile de bază dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.

ABERÁNT, -Ă, aberanți, -te, adj. Care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberație (1), absurd. – Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis.

ABERATÍV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevăr, care ține de aberație (1). – Din fr. aberratif.

ABERÁȚIE, aberații, s. f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defecțiune a unui sistem optic, care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc. ◊ Aberație vizuală = astigmatism (2). Aberația luminii = variația aparentă a poziției unui astru pe cer datorită mișcării Pământului în jurul Soarelui și faptului că lumina se propagă cu viteză finită. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, inepție, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.

ABEROSCÓP, aberoscoape, s. n. Instrument care servește la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezintă un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.

ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ură, dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.

ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte puțin, aproape deloc. 3. (Temporal) De foarte puțină vreme; de îndată ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel puțin; măcar, barem. – Lat. ad vix.

ABIETACÉE s. f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.

ABIETINÉE s. f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.

ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Șmecher, descurcăreț. – Din fr. habile, lat. habilis.

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.

ABILITÁRE, abilitări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abilita și rezultatul ei. – V. abilita.

ABILITÁTE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Șmecherii, șiretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.

ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viață; (despre procese) care are loc, se petrece fără participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.

ABIOGENÉZĂ s. f. Concepție după care originea materiei vii trebuie căutată în materia fără viață. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.

ABIOLOGÍE s. f. Disciplină care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viață. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.

ABIÓTIC, -Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viață, incompatibil cu viața. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotique.

ABIOTROFÍE s. f. Scădere a vitalității unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determină slăbirea capacității de adaptare-apărare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.

ABIÓZĂ s. f. 1. Stare lipsită de viață. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natură animală și vegetală, bazat pe distrugerea totală a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent și prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.