ABÁTE¹, abaţi, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abaţii. 2. Titlu onorific acordat unor preoţi catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.

ABÁTE², abát, vb. III. 1. Tranz., refl. şi intranz. A (se) îndepărta (de la o direcţie apucată, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. şi tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul iniţial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamităţi, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franţuzism) A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.

A ABÁTE abát 1. tranz. 1) A îndepărta de la o direcţie iniţială sau de la o anumită normă morală. 2) (persoane) A face să se abată. 2. intranz. (despre intenţii, gânduri etc.) A-i trece prin minte; a-i veni pe neaşteptate. /<fr. abattre, lat. abbattere

A SE ABÁTE mă abát intranz. 1) A-şi schimba direcţia iniţială. ~ din drum. 2) (despre persoane) A se opri (pentru o vizită scurtă), renunţând la traseul iniţial; a trece. 3) (despre fenomene ale naturii) A veni pe neaşteptate (şi cu putere). /<fr. abattre, lat. abbattere

ABÁ//TE ~ţi m. 1) Stareţ al unei abaţii. 2) Preot catolic. /<it. abbate

ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) abate² şi rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regulă = excepţie. ♦ Încălcare a unei dispoziţii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenţa dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi şi valoarea ei nominală. ♦ (Tehn.) Diferenţa dintre valoarea reală şi cea proiectată a unei piese. – V. abate².

ABÁTER//E ~i f. 1) jur. Încălcare a unor dispoziţii legale. 2) tehn. Diferenţă între valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală. [G.-D. abaterii] /v. a abate

ABATÉSĂ, abatese, s.f. Călugăriţă care conduce o abaţie. – Din lat. abbatissa.

ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de apărare făcut din copaci tăiaţi şi culcaţi cu vârful spre inamic sau din crăci înfipte în pământ. – Din fr. abattis.

ABATÍZ//Ă ~e f. Obstacol constând din copaci doborâţi şi aşezaţi cu vârfurile spre duşman. [G.-D. abatizei] /<fr. abattis

ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcătuit din clădirile, instalaţiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului şi se prelucrează carnea proaspătă. – Din fr. abattoir.

ABAT//ÓR ~oáre n. Întreprindere unde se taie animalele destinate consumului. /<fr. abattoir

ABAŢÍE, abaţii, s.f. Mânăstire catolică cu statut special (împreună cu averea, domeniile ei), condusă de un abate¹ sau o abatesă (1) şi depinzând de un episcop sau direct de papă². – Din it. ab(b)azia.

ABAŢÍ//E ~i f. Mănăstire catolică condusă de un abate. [G.-D. abaţiei] /<it. ab[b]azia

ABAZÍE s.f. Imposibilitate de a merge, datorită unei tulburări a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.

ABAZÍE f. Tulburare a sistemului nervos manifestată prin neputinţa de a merge normal. [Art. abazia; G.-D. abaziei] /<fr. abasie

ABĂTÚT, -Ă, abătuţi, -te, adj. Care este descurajat; trist, deprimat. – Din fr. abattu (modificat după abate²).

ABĂTÚ//T ~tă (~ţi, ~te) Care este întristat; descurajat; mâhnit. /<fr. abattu

ABC [pr.: abecé] m. 1) Primele litere ale alfabetului. 2) fig. Începutul a ceva. /<fr. abece

ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitată de ţesuturile din jur, formată în urma dezintegrării ţesuturilor, de obicei sub acţiunea unor agenţi microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.

ABCÉS ~e n. Inflamaţie locală a pielii sau buboi; furuncul. /<fr. abcés, lat. abscessus

ABDICÁ, abdíc, vb. I. Intranz. A renunţa la tron. ♦ Fig. A renunţa la ceva, a ceda (în faţa greutăţilor). – Din fr. abdiquer, lat. abdicare.

A ABDICÁ abdíc intranz. 1) (despre regi) A renunţa la tron. 2) fig. (despre persoane) A renunţa la ceva (din cauza greutăţilor apărute). ~ de la principii. /<lat. abdicare, fr. abdiquer

ABDICÁRE, abdicări, s.f. Acţiunea de a abdica. – V. abdica.

ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace şi bazin, în care se găsesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii şi intestinele; pântece, burtă, foale. 2. (Biol.) Partea posterioară a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.

ABDOMÉN ~e n. (la om şi la animale) Parte a corpului cuprinsă între torace şi bazin, în care se află stomacul, intestinele şi alte organe; burtă; pântece. /<lat., fr. abdomen

ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care aparţine abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ♢ Cavitate abdominală = cavitate cuprinsă între pereţii abdomenului (1). – Din fr. abdominal.

ABDOMINÁL ~ă (~i, ~e) Care este caracteristic abdomenului; propriu abdomenului. Cavitate ~ă. /<fr. abdominal

ABDOMINALGÍE, abdominalgii, s.f. (Med.) Durere abdominală. – Din fr. abdominalgie.

ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muşchi abductor = muşchi care îndepărtează un membru de axul median al corpului sau două organe unul de celălalt. – Din fr. abducteur.