Toate definitiile

TÍGVĂ, tigve, s. f. 1. (Pop.) Craniu, țeastă; (depr.) cap; p. ext. ins, individ. 2. Plantă erbacee agățătoare sau târâtoare din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructe mari de forme variate, de obicei bombate, care la maturitate devin lemnoase și gălbui; tâlv (Lagenaria vulgaris); p. restr. fructul acestei plante. ♦ Vas făcut din fructul uscat de tigvă (2). ◊ Expr. Cap de tigvă = om prost. [Var.: (reg.) tívgă s. f.] – Din bg., scr. tikva.

TIHĂRÁIE, tihărăi, s. f. (Pop.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. – Et. nec.

TIHĂRÍE, tihării, s. f. (Pop.) Tihăraie. – Et. nec. Cf. tihăraie.

TÍHNĂ, tihne, s. f. Liniște deplină, pace, tihnire; viață liniștită, lipsită de griji; odihnă, repaus. ♦ (Înv.) Mulțumire, satisfacție. [Var.: (pop.) tícnă s. f.] – Din tihni (derivat regresiv).

TIHNEÁLĂ, tihneli, s. f. (Înv.) Faptul de a-i tihni, de a avea tihnă. [Var.: ticneálă s. f.] – Tihni + suf. -eală.

TIHNÍRE, tihniri, s. f. (Înv.) Tihnă. [Var.: ticníre s. f.] – V. tihni.

TIHNÍT, -Ă, tihniți, -te, adj. (Despre viața cuiva; adesea adverbial) Liniștit, lipsit de griji. ♦ Pașnic, odihnitor. [Var.: (pop.) ticnít, -ă adj.] – V. tihni.

TÍJĂ, tije, s. f. 1. Tulpină aeriană a plantelor erbacee. 2. Bară de metal (cilindrică) făcând parte dintr-un sistem tehnic, ca element de legătură sau de ghidare. – Din fr. tige.

TÍLDĂ, tilde, s. f. 1. Semn grafic de forma unui „s” de tipar culcat, folosit în unele opere pentru înlocuirea unui cuvânt care se repetă. 2. Semn diacritic de forma unui „s” de tipar culcat, care se pune deasupra unei litere pentru a conferi pronunțării sunetului pe care îl reprezintă un caracter palatal, nazal etc. – Din fr. tilde, germ. Tilde.

TILIACÉU, tiliacee, s. n. (La pl.) Familie de plante lemnoase sau (rar) erbacee, al căror tip este teiul (Tilia); (și la sg.) plantă care face parte din această familie. ◊ (Adjectival) Plantă tiliacee. [Pr.: -li-a-] – Din fr. tiliacées.

TILÍNC interj. (Repetat) Cuvânt care imită sunetul unui clopoțel. – Onomatopee.

TILÍNCĂ, tilinci, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri laterale, făcut din scoarță de paltin, răchită, tei etc. [Var.: tilíngă s. f.] – Cf. tilinc.

TILINCÚȚĂ, tilincuțe, s. f. Diminutiv al lui tilincă. – Tilincă + suf. -uță.

TILÍNGĂ s. f. v. tilincă.

TILÍȘCĂ, tiliști, s. f. Plantă erbacee cu rizomul târâtor, cu tulpina acoperită de peri moi, cu flori trandafirii dispuse în ciorchine (Circaea lutetiana). – Et. nec.

TIMÁR¹, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.

TIMÁR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMARIÓT, timarioți, s. m. (Înv.) Militar turc împroprietărit, dator să se întoarcă sub arme la prima chemare, împreună cu mai mulți mercenari întreținuți de el. [Pr.: -ri-ot] – Din fr. timariot.

TIMBRÁ, timbrez, vb. I. Tranz. 1. A aplica timbrul legal pe o scrisoare, pe un act oficial etc.; p. ext. a plăti o taxă de timbru. 2. (Despre cântăreți) A-și exersa vocea în vederea obținerii unui timbru plăcut și bine marcat. – Din fr. timbrer.

TIMBRÁL, -Ă, timbrali, -e, adj. (Muz.) Caracteristic timbrului (2). – Timbru + suf. -al.

TIMBRÁRE, timbrări, s. f. Acțiunea de a timbra și rezultatul ei. – V. timbra.

TIMBRÁT, -Ă, timbrați, -te, adj. 1. (Despre scrisori, acte etc.) Pe care s-a aplicat timbrul legal. 2. (Despre voce) Cu timbru (2) plăcut și bine marcat. – V. timbra.

TIMBROLOGÍE s. f. (Rar) Filatelie. – Din fr. timbrologie.

TIMF, timfi, s. m. Veche monedă poloneză sau rusească care a circulat și în Moldova. – Din pol. tynf.

TIMÍD, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, rușinos; (despre însușirile sau acțiunile oamenilor) care dovedește, trădează o astfel de fire. – Din fr. timide, lat. timidus.

TIMIDITÁTE, timidități, s. f. Însușirea de a fi timid; lipsă de îndrăzneală; sfială, sfiiciune. – Din fr. timidité, lat. timiditas, -atis.

TIMÍE s. f. (Psih.) Stare afectivă obișnuită a unui individ. – Din lat., engl. thymia.

TIMIȘEÁN, -Ă, timișeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în județul Timiș. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din județul Timiș. – Timiș (n. pr.) + suf. -ean.

TIMIȘEÁNCĂ, timișence, s. f. Femeie născută și crescută în județul Timiș. ♦ Locuitoare din județul Timiș. – Timișean + suf. -că.

TIMIȘOREÁN, -Ă, timișoreni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul Timișoara. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul Timișoara. – Timișoara (n. pr.) + suf. -ean.