Toate definitiile
ÓBȘTE, obști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Colectivitate, comunitate, populație, popor; p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime; obștime. ◊ De obște = a) loc. adj. care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; comun, general, public; b) loc. adv. împreună, fără excepție, deopotrivă; c) loc. adv. în mod obișnuit, de obicei; d) loc. adv. pretutindeni, peste tot. 2. (Înv.) Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire; p. ext. chinovie. 3. (Înv.) Obștească adunare; p. ext. adunare, consiliu. 4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun și prin îmbinarea proprietății private cu cea colectivă. ♦ Asociație, întovărășire. [Var.: óbștie s. f.] – Din sl. obĩštije.
OBSTRUCȚIONÍST, -Ă, obstrucționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține obstrucționismului, privitor la obstrucționism. 2. S. m. și f. Persoană care practică obstrucționismul. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. obstructionniste.
OBSTRUCȚIONÍSM s. n. Atitudine a celor care folosesc sistematic obstrucția (2). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. obstructionnisme.
OBSTRUCȚIONÁ, obstrucționez, vb. I. 1. Refl. (Med.; despre lumenul organelor tabulare) A suferi o obstrucție (1). 2. Intranz. A face obstrucție (2) la... 3. Tranz. (La fotbal, handbal etc.) A împiedica pe atacantul advers să ajungă la minge, fără a juca. [Pr.: -ți-o-] – De la obstrucție.
OBSTRÚCȚIE, obstrucții, s. f. 1. (Med.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui proces, a unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni exagerate exercitate din afară; ocluzie, obliterare, obliterație. ◊ Obstrucție intestinală = ocluzie intestinală. 2. Tactică folosită în unele parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea artificială a discuțiilor, desfășurarea unei dezbateri, a unei acțiuni, a unui proces sau luarea unei hotărâri; p. ext. opoziție înverșunată. ♦ Act nereglementar comis în unele discipline sportive (fotbal, handbal etc.), prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea, fără ca el însuși să încerce sa o joace. ♦ Acțiune nereglementară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. – Din fr. obstruction, lat. obstructio.
OBSTRUCTÍV, -Ă, obstructivi, -e, adj. (Med.) Care astupă, care oprește circulația normală în organism; care produce o obstrucție. – Din fr. obstructif.
OBSTINÁT, -Ă, obstinați, -te, adj. (Livr.) Încăpățânat, îndărătnic. – V. obstina.
OBSTINÁ, obstinez, vb. I. Refl. (Livr.) A se încăpățâna, a se îndârji. – Din fr. obstiner.
OBSTETRICIÁN, -Ă, obstetricieni, -e, s. m. și f. Specialist în obstetrică. [Pr.: -ci-an] – Din fr. obstétricien.
OBSTÁCUL s. n. v. obstacol.
OBSTÁCOL, obstacole, s. n. 1. Piedică, stavilă care închide drumul, care oprește vederea, trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârșirea unei acțiuni; greutate, dificultate; opoziție. 2. (Sport) Piedică naturală sau amenajată care mărește dificultatea parcurgerii unui traseu, utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros etc. [Var.: obstácul s. n.] – Din fr. obstacle, lat. obstaculum, it. obstacolo.
OBSÍGĂ s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee asemănătoare cu ovăzul, cultivate pentru nutreț (Bromus și Brachypodium). – Din bg. obsila, scr. ovsika.
OBSIDIÁN, obsidiane, s. n. Rocă vulcanică de culoare neagră sau brună-cenușie, cu înfățișarea sticlei topite, care a fost folosită în epoca de piatră pentru confecționarea armelor și a uneltelor. [Pr.: -di-an] – Din fr. obsidiane, obsidienne, lat. obsidiana [petra].
OPORTUNITÁTE s. f. Caracterul a ceea ce este oportun. – Din fr. opportunité, lat. opportunitas, -atis.
OPORTÚN, -Ă, oportuni, -e, adj. Care se întâmplă, care se face la momentul potrivit; adecvat situației, împrejurărilor; potrivit, indicat, nimerit, favorabil. – Din fr. opportun, lat. opportunus.
OPOPONÁX, opoponacși, s. m. Plantă erbacee mare, din familia umbeliferelor (Opoponax chironium); rășină extrasă din rădăcina acestei plante, folosită în medicină și în parfumerie. – Din lat., fr. opoponax.
OPONÉNT, -Ă, oponenți, -te, s. m. și f. Persoană care își exercită dreptul de opoziție; opozant. – Din germ. Opponent.
OPLOȘÍT, -Ă, oploșiți, -te, adj. Care a fost adăpostit, găzduit; pripășit; ascuns. – V. oploși.
OPLOȘÍRE, oploșiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) oploși și rezultatul ei. – V. oploși.
OPLOȘÍ, oploșesc, vb. IV. 1. Refl. A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. A găzdui, a adăposti. ♦ A crea cuiva (prin favoritism) o situație bună; a căpătui, a proteja. – Et. nec.
OPLEÁN, oplene, s. n. Fiecare dintre cele două lemne transversale care leagă și fixează tălpile saniei; slai. – Din bg. opljan.
ÓPIUM s. n. v. opiu.
ÓPIU s. n. Substanță narcotică toxică obținută prin uscarea latexului extras prin incizie din capsulele necoapte ale unei specii de mac și folosită ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant. [Var.: ópium s. n.] – Din fr., lat. opium.
OPISTOTÓNUS s. n. Spasm prelungit al mușchilor spatelui, ducând la poziția de arc de cerc a acestuia. – Din fr. opisthotonus.
OPISTODÓM, opistodomuri, s. n. (Arhit.) Partea din spate a unui templu grecesc unde se păstrau obiectele de cult și tezaurul. – Din fr. opisthodome.
ÓPIS, opise, s. n. (Înv.) Listă de acte, registru, indice, inventar. – Din rus. opis.
OPIOMANÍE, opiomanii, s. f. Abuz de opiu; obișnuința de a consuma opiu. [Pr.: -pi-o-] – Din fr. opiomanie.
OPIOMÁN, -Ă, opiomani, -e, s. m. și f. Persoană care consumă opiu. [Pr.: -pi-o-] – Din fr. opiomane.
OPINTÍRE, opintiri, s. f. Acțiunea de a (se) opinti; sforțare, efort. – V. opinti.
OPINTÍC, opintici, s. m. 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina păroasă, cu frunze albăstrui-verzi, lucioase și cu flori galbene, reunite câte două sau câte cinci într-o inflorescență în vârful tulpinii (Hieracium auricula). 2. (Bot.) Ghebe. – Et. nec.