Toate definitiile

LAȚ² s. n. v. leaț.

LĂICÉR, lăicere, s. n. (Reg.) Covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc la țară lavițele și pereții. [Pr.: lă-i-. – Var.: lăvicér s. n.] – La(v)iță + suf. -ar.

LĂSÁRE s. f. Acțiunea de a (se) lăsa și rezultatul ei. – V. lăsa.

LĂSÁT¹ s. n. Faptul de a lăsa. ◊ Lăsatul (sau lăsata) secului = (în practica religioasă creștină) ultima zi înainte de începerea unui post (îndeosebi a postului Paștelui); petrecere care are loc cu acest prilej. [Var.: lăsáta s. f. art.] – V. lăsa.

LĂSÁT², -Ă, lăsați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Căruia i s-a dat drumul sau a fost scăpat din mână. 2. La care s-a renunțat, care a fost părăsit. 3. (Despre bunuri) Care a fost primit ca moștenire. 4. (Despre mirosuri, căldură etc.) Care a rămas în urma cuiva sau a ceva, care a fost degajat de cineva sau de ceva. 5. (Despre întuneric, ger, căldură) Care s-a statornicit undeva. 6. Care a fost coborât, care a fost dat mai jos. 7. Încovoiat. – V. lăsa.

LĂSÁTA s. f. art. v. lăsat¹.

LĂSĂTÓR, -OÁRE, lăsători, -oare, adj. Care lasă, care amână treburile de azi pe mâine, care își neglijează îndatoririle. – Lăsa + suf. -ător.

LĂSĂTÚRĂ, lăsături, s. f. (Rar) Loc în care s-a produs o denivelare. – Lăsa + suf. -ătură.

LĂSCÁIE, lăscăi, s. f. Monedă de aramă valorând o jumătate de para, care a circulat în țările române în a doua jumătate a sec. XVIII; p. gener. monedă de valoare foarte mică. ◊ Expr. A nu avea (nici o) lăscaie (frântă sau chioară) = a nu avea absolut nici un ban. [Pr.: -ca-ie. – Var.: lescáie, lețcáie, lițcáie s. f.] – Din ucr. ljackyj.

LĂSNICIÓR, lăsniciori, s. m. Plantă cu tulpina agățătoare, cu flori violete, cu fructe în formă de boabe roșii la maturitate, a cărei tulpină se întrebuințează în ceaiuri medicinale (Solanum dulcamara). – Cf. scr. lasina.

LĂSTÁR, lăstari, s. m. (Adesea fig.) Ramură tânără care se dezvoltă din rădăcina sau tulpina unei plante lemnoase. ♦ (La pl.) Copăcei tineri, crescuți după tăierea unei păduri (din cioturile rămase). [Pl. și: (n.) lăstare] – Din bg. lastar.

LĂSTĂRÁȘ, lăstărași, s. m. Diminutiv al lui lăstar; lăstărel. [Pl. și: (n.) lăstărașe] – Lăstar + suf. -aș.

LĂSTĂRÉL, lăstărei, s. m. Lăstăraș. [Pl. și: (n.) lăstărele] – Lăstar + suf. -el.

LĂSTĂRÍ, lăstăresc, vb. IV. 1. Intranz. (La pers. 3) A da lăstari; a înfrăți; fig. a încolți. 2. Tranz. A suprima lăstarii de prisos. – Din lăstar.

LĂSTĂRÍRE, lăstăriri, s. f. Acțiunea de a lăstări și rezultatul ei. – V. lăstări.

LĂSTĂRÍȘ, lăstărișuri, s. n. Mulțime de lăstari: p. ext. pădurice tânără și deasă. – Lăstar + suf. -iș.

LĂSTÚN, lăstuni, s. m. Pasăre migratoare mică, asemănătoare cu rândunica (Delichon urbica). ♦ Lăstun de apă (sau de mal) = pasăre migratoare cu penajul cenușiu-cafeniu pe spate și alb pe abdomen, care trăiește pe lângă ape (Riparia riparia). ♦ Expr. (Adverbial) A sta lăstun pe capul cuiva = a plictisi pe cineva, a se ține scai de cineva. [Var.: (pop.) lostún s. m.] – Din sl. lastunŭ.

LĂSTUNÁȘ, lăstunași, s. m. Diminutiv al lui lăstun. – Lăstun + suf. -aș.

LĂTĂRÉȚ, -EÁȚĂ, lătăreți, -e, adj. Care are o formă lată și turtită. – Lat + suf. -ăreț.

LĂTĂÚȘ, lătăuși, s. m. Mic crustaceu care trăiește în apele dulci, cu capul turtit lateral și încovoiat (Gammarus pulex). – Din lat.

LĂTÓC s. n. v. lăptoc.

LĂTRÁ, látru, vb. I. Intranz. 1. (Despre câini; la pers. 3) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hămăi, a bate. ♦ Tranz. A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. 2. (Depr.; despre oameni) A vorbi întruna, zadarnic și pe un ton răstit, a-și bate gura. – Lat. latrare.

LĂTRÁT, lătrături, s. n. Faptul de a lătra (1); sunete caracteristice scoase de câini când latră; lătrare, lătrătură, hămăit, hămăitură, hămăială. – V. lătra.

LĂTRĂTÓR, -OÁRE, lătrători, -oare, adj. (Rar; despre câini) Care latră. ♦ Fig. (Despre felul de a vorbi al cuiva) Asemănător cu un lătrat. ♦ (Substantivat, m.) Câine. – Lătra + suf. -ător.

LĂTRĂTÚRĂ, lătrături, s. f. Lătrat. – Lătra + suf. -ătură.

LĂTUNOÁIE, lătunoi, s. f. 1. Gaură, răritură care se produce la marginile pânzei în timpul țesutului manual prin ruperea unor fire din urzeală. 2. Scândură plană pe o parte și convexă pe cealaltă, tăiată de la marginea unui buștean. [Pl. și: lătunoaie. = Var.: (2) lătunói s. n.] – Latură + suf. -oaie.

LĂTUNÓI s. n. v. lătunoaie.

LÚCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

LUNI s. f. Prima zi a săptămânii, care urmează după duminică. ♦ (Adverbial) în timpul zilei de luni; (în forma lunea) în fiecare luni. – Lat. *lunis (= lunae [dies]).

LUNTRÁȘ, -Ă, luntrași, -e, s. m. și f. Persoană care conduce o luntre; vâslaș, năier, barcagiu. – Luntre + suf. -aș.