Toate definitiile

LUNTRĂȘÍȚĂ, luntrășițe, s. f. (Pop.) Luntrașă. ♦ Soția unui luntraș. – Luntraș + suf. -iță.

LUNTRÍ, luntresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A pluti cu luntrea; a vâsli. – Din luntre.

LUNTRICÍCĂ, luntricele, s. f. 1. Luntrișoară. 2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunzele acoperite cu peri, cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori galbene-purpurii, violacee sau alburii, dispuse în spice sau capitule (Oxytropis campestris). – Luntre + suf. -icică.

LUNTRIȘOÁRĂ, luntrișoare, s. f. Diminutiv al lui luntre; luntricică, luntrită. – Luntre + suf. -ișoară.

LUNTRÍȚĂ, luntrite, s. f. (Pop.) Luntrișoară. – Luntre + suf. -iță.

LUPÁN, -Ă, lupani, -e, s. m., adj. (Reg.) 1. S. m. Pui de lup (1). 2. Adj. (Despre animale) Care este de culoarea blănii lupului; sur, cenușiu. – Lup + suf. -an.

LUPANÁR, lupanare, s. n. Bordel. – Din fr., lat. lupanar.

LÚPĂ, lupe, s. f. 1. Instrument optic alcătuit dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un ansamblu convergent de lentile care, fiind așezate în fața unui obiect, dau o imagine mărită a acestuia. 2. (În siderurgie) Bucată de oțel buretos amestecat cu zgură, obținută prin anumite procedee metalurgice. – Din fr. loupe.

LUPĂRÍE, lupării, s. f. (Rar) Mulțime de lupi. – Lup + suf. -ărie.

LUPERCÁLII s. f. pl. Sărbătoare religioasă romană, care avea loc la 15 februarie în cinstea lui Pan, zeul păstorilor și al țarinilor. – Din lat. Lupercalia.

LUPÉSC, -EÁSCĂ, lupești, adj. Care aparține lupului; ca lupul, ca de lup, ca al lupului; fig. cu lăcomie. – Lup + suf. -esc.

LUPÉȘTE adv. Ca lupul, în felul lupului. ♦ Fig. Cu lăcomie. – Lup + suf. -ește.

LUPÍN s. m. Gen de plante erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din foliole înguste alungite și cu flori albastre, galbene sau albe, cultivate ca furaj, ca plante ornamentale sau ca îngrășământ verde (Lupinus). – Din fr. lupin.

LÚPING, lupinguri, s. n. Evoluție acrobatică complexă a unui avion, constând în executarea unei bucle în plan vertical sau oblic. – Din engl., fr. looping.

LUPINÓZĂ, lupinoze, s. f. Intoxicație la unele animale (rumegătoare, cai etc.) provocată de consumul unor specii de plante din genul Lupinus, manifestată prin febră, icter, diaree, tulburări nervoase etc. – Din fr. lupinose, germ. Lupinose.

LUPÍU, -IE, lupii, adj. (Despre blana sau părul unor animale) Care are culoarea părului de lup. – Lup + suf. -iu.

LUPOÁICĂ, lupoaice, s. f. Femela lupului; lupoaie (1). – Lup + suf. -oaică.

LUPOÁIE, lupoaie, s. f. 1. (Înv. și reg.) Lupoaică. 2. Plantă erbacee parazită, fără clorofilă, cu flori albăstrui sau albe-gălbui, cu frunze mici ca niște solzi, dăunătoare culturilor de floarea-soarelui, porumb, cânepă, tutun etc., din care își extrage hrana, provocând reducerea recoltelor (Orobanche ramosa). – Lup + suf. -oaie.

LUPÓI, lupoi, s. m. Augmentativ al lui lup; lup mare sau bătrân. – Lup + suf. -oi.

LUPÓN, (2) lupoane, s. n. 1. Țesătură sintetică care imită blana de lup. 2. Palton, haină confecționată din lupon (1). – Denumire comercială.

LUPTÁ, lupt, vb. I. 1. Refl. recipr. A se bate corp la corp cu cineva. 2. Refl. recipr. și intranz. A se război, a purta război, a fi în război cu cineva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Se luptă ziua cu noaptea = se face ziuă. 3. Refl. și intranz. Fig. A se împotrivi, a se strădui să învingă o greutate, un obstacol. 4. Intranz. Fig. A se strădui să obțină ceva. – Lat. luctare.

LUPTÁCI, luptace, s. n. Voloc. – Et. nec.

LUPTÁRE, luptări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a (se) lupta; luptă. – V. lupta.

LUPTÁȘ, luptași, s. m. (Rar) Luptător. – Luptă + suf. -aș.

LÚPUS s. n. Boală a pielii și a mucoaselor, adesea de natură tuberculoasă, caracterizată prin apariția unor noduli care ulcerează, lăsând cicatrice întinse, deformante. – Din fr. lupus.

LUSTRAGERÍE, lustragerii, s. f. Atelier unde se curăță și se lustruiește încălțămintea. – Lustragiu + suf. -ărie.

LUSTRAGÍU, lustragii, s. m. Persoană care curăță și lustruiește încălțămintea; văcsuitor. – Lustru¹ + suf. -agiu.

LÚSTRĂ, lustre, s. f. Lampă ornamentală, cu mai multe brațe, suspendată de plafonul unei încăperi. [Var.: (înv.) lústru s. n.] – Din fr. lustre.

LUSTRÍNĂ s. f. v. lustrin.

LÚSTRU¹ s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.