Toate definitiile
DEGETĂRÚȚ, degetăruți, s. m. Plantă erbacee din familia primulaceelor, cu flori albastre-violete, în formă de clopot, dispuse câte 1-8 în vârful tulpinii, care crește în regiunile muntoase (Soldanella montana). – Degetar + suf. -uț.
DEGETĂRÚŢ s. (BOT.) 1. (Soldanella montana) (reg.) cănăfior, degetărea, nejitnică, potiraş, măcrişul-caprei. 2. (Soldanella major) degetărel, potiraş, (reg.) măcrişul-caprei.
MAJÓR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.: în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.
MAJÓR adj. v. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esenţial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanţial, vital.
MAJÓR adj., s. 1. adj. (înv.) vârstnic. (O persoană ~.) 2. s. v. plutonier major. 3. adj. (MUZ.) dur. (Do ~.)
Major ≠ minor, minuscul, marginal
MAJÓR, -Ă adj. 1. Ajuns la majorat. 2. Principal, de mare importanță. 3. (Muz.) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod din cinci tonuri și două semitonuri, situate între treptele a treia și a patra, a șaptea și a opta. 4. (Log.) Termen major = predicatul concluziei unui silogism; premisă majoră = premisa care conține termenul major. [< fr. majeur, cf. lat. maior – comparativul lui magnus].
PĂTLÁGINĂ, pătlagini, s. f. Gen de plante erbacee cu frunzele de obicei ovale, dispuse în rozetă la baza tulpinii, cu flori grupate în spice, de culoare roz sau albăstrui, folosite în medicină datorită unor calități expectorante și a unor proprietăți care accelerează cicatrizarea rănilor (Plantago); plantă care aparține acestui gen. – Lat. plantago, -ginis.
PĂTLÁGINĂ s. (BOT.) 1. (Plantago major) (reg.) minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcinţica-vacii. 2. (Plantago lanceolata) (reg.) căruţele (pl.), limbariţă, coada-şoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălţilor, limba-broaştei, limba-oii, limba-şarpelui. 3. (Plantago media) (reg.) iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii. 4. (Plantago gentianoides) (reg.) limba-oii.
POTIRÁȘ1, potirașe, s. n. 1. Diminutiv al lui potir. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre-violete, răspândită în regiunile muntoase (Soldanella major). – Potir + suf. -aș.
POTIRÁȘ2 s. m. v. poteraș.
POTIRÁŞ s. (BOT.; Soldanella major) v. degetăruţ.
POTIRÁŞ s. v. degetăruţ.
ŞTÉVIE s. (BOT.) 1. (Rumex patientia) măcrişul calului, (reg.) urzica-raţei. 2. (Rumex alpinus) (reg.) urzica-raţei. 3. (Rumex conglomeratus) măcrişul calului, (reg.) brustan, dragavei, dragomir. 4. (Rumex crispus) dragavei, (reg.) crestăţea, hrenuţ, limba-boului. 5. (Rumex palustris) dragavei, dragaveică, măcriş de apă. 6. (Rumex sanguineus) (reg.) dragavei. 7. (Ace-tosa pratensis) măcriş. 8. (Astrantia major) (reg.) iurpăsătoare, cinstea-câmpului, faptul-mare, iarbă-de-orbalţ.
ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia). ◊ Compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, scr. štavlije.
MAJÓR, -Ă adj. 1. (despre oameni) ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanță. ♦ caz de forță ~ă = situație, eveniment neașteptat care împiedică pe cineva să facă un anumit lucru. 3. (muz.) mod ~ sau gamă ~ă = mod sau gamă din cinci tonuri și două semitonuri (între treptele III-IV și VII-VIII). 4. (log.) termen ~ = predicatul concluziei unui silogism; premisă ~ă = premisa care conține termenul major. (< fr. majeur, major, lat. maior)
majór (majóră), adj. – (Mai) mare. Lat. maior (sec. XIX) cu pronunțarea din fr. majeur, cf. major. – Der. (din fr.) majorat, s. n.; majoritate, s. f.; majoritar, adj.; majora, vb. (a mări); majordom (var. maiordom), s. m.; majusculă (var. maiusculă), s. f.
*majór, -ă adj. (lat. májor, -óris, maĭ mare, d. magnus, mare. V. maĭor, maĭ 4, măĭestru). Forță majoră, forță irezistibilă, independentă de voință (o boală, o ploaĭe ș. a.): n´am putut veni din cauză de forță majoră. Jur. Care a ajuns la majorat. Muz. Gama majoră. V. gamă.
*tambúr-major m. (fr. tambour-major, d. tambour, tobă, și major, maĭor, maĭ mare). Subofițer maĭ mare peste toboșarĭ și gorniștĭ (azĭ desființat).
!tambúr-majór (înv.) s. m., pl. tambúri-majóri
sergént-majór s. m., pl. sergénți-majóri; abr. serg.-maj.
stat-majór s. n., art. státul-major; pl. státe-majóre
majór1 adj. m., pl. majóri; f. majóră, pl. majóre
majór2 (înv.) s. m., pl. majóri
locotenént-majór s. m., pl. locotenénți-majóri; abr. lt.-maj.