Toate definitiile
ACUPLÁJ, acuplaje, s. n. Cuplaj. – Din fr. accouplage.
ACUPLÁRE s. f. Acțiunea de a acupla. – V. acupla.
ACUPRESÚRĂ s. f. (Med.) Metodă terapeutică care constă în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită; presupunctură. – Din germ. Akupressor.
ACUPUNCTÓR, acupunctori, s. m. Specialist în acupunctură. – Din fr. acupuncteur.
ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
ACURÁT, -Ă, acurați, -te, adj. Îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.
ACURATÉȚĂ s. f. v. acuratețe.
ACURATÉȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéță s. f.] – Din it. accuratezza.
ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.
ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. și f. Specialist în acustică (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.
ACUSTOMÁT, acustomate, s. n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea și oprirea automată a aparatului, care asigură înregistrarea numai atunci când se vorbește. – Din germ. Akustomat.
ACÚȘA adv. v. acuși.
ACÚȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúșa adv.] – Acu + și.
ACUȘÍCA adv. (Fam.) Acuși. – Acuși + suf. -ica.
ACUȘÓR, acușoare, s. n. Diminutiv al lui ac. – Ac + suf. -ușor.
ACÚT, -Ă, acuți, -te, adj. 1. Ascuțit, pătrunzător. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă, cu caracter de criză. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascuțit2, subțire. – Din lat. acutus, it. acuto.
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.
ACUZÁRE, acuzări, s. f. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei; învinuire, învinovățire, acuzație, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză la un proces. – V. acuza.
ACUZÁT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.
ACUZATÍV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care acuză, care învinuiește. ◊ Acuzator public = persoană însărcinată, în împrejurări excepționale, cu urmărirea, trimiterea în judecată și susținerea învinuirii în fața instanței în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
ACUZÁȚIE, acuzații, s. f. Acuzare, învinuire, învinovățire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.
ACÚZĂ, acuze, s. f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).
ACVACULTÚRĂ s. f. Maricultură. – Din fr. aquaculture.
ACVADÁG s. n. Soluție de grafit coloidal folosită ca strat conductor pe suprafața interioară a părții tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
ACVAFÓRTE s. f. 1. Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortiști, -ste, adj. Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.
ACVAMARÍN s. n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosită ca piatră prețioasă. – Din it. acquamarina.
ACVANAÚT, -Ă, acvanauți, -te, s. m. și f. Specialist în scufundări făcute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.
ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.