Toate definitiile
EVACUÁBIL, -Ă, evacuabili, -e, adj. Care poate fi evacuat. [Pr.: -cu-a-] – Evacua + suf. -bil.
EVADÁRE, evadări, s. f. Acțiunea de a evada și rezultatul ei. – V. evada.
EVOLÚȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). – Din fr. évolution, lat. evolutio, -onis.
EVOLUȚIONÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia Universul, Pământul, ființele vii, societatea etc. trec printr-un proces istoric de evoluție (dezvoltare) și sunt privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. 2. (În sens restrâns) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluția speciilor de plante și de animale, despre transformarea lor unele într-altele; transformism. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionnisme.
EVOLUȚIONÍST, -Ă, evoluționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Privitor la evoluționism (1), care are la bază evoluționismul. 2. S. m. și f. Adept al evoluționismului (1). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionniste.
EVREIÉSC, -IÁSCĂ, evreiești, adj. Care aparține evreilor, privitor la evrei; izraelit. [Pr.: -vre-iesc] – Evreu + suf. -esc.
EXACERBÁT, -Ă, exacerbați, -te, adj. (Livr.) Intensificat, accentuat, exagerat. – V. exacerba.
EXAGERÁ, exagerez, vb. I. Tranz. A prezenta un fapt în dimensiuni mărite față de realitate, a da proporții, a amplifica peste măsură; a deforma realitatea prin mărirea proporțiilor unui fapt. – Din fr. exagérer, lat. exagerare.
EXALTÁ, exált, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) înflăcăra peste măsură; a (se) entuziasma. 2. Tranz. (Rar) A slăvi, a proslăvi, a glorifica. [Pr.: eg-zal-] – Din fr. exalter, lat. exaltare.
EXALTÁT, -Ă, exaltați, -te, adj. 1. Entuziasmat, înflăcărat, aprins peste măsură, până la paroxism; exagerat. 2. (Fam.) Ieșit din minți, surescitat. [Pr.: -eg-zal-] – V. exalta.
EXÁMEN, examene, s. n. 1. Mijloc de verificare și de apreciere a cunoștințelor dobândite de elevi, de studenți, de candidați pentru ocuparea unui loc, a unui post etc. ◊ Examen de diplomă = examen susținut în fața unei comisii speciale, după absolvirea unei instituții de învățământ superior, în vederea obținerii diplomei. ♦ Probă, încercare prin care se verifică trăinicia, temeinicia unui lucru, a unei situații etc. 2. Cercetare amănunțită a unui lucru sau a unei ființe, în vederea ajungerii la o justă cunoaștere a lor. ◊ Examen medical = cercetare de către medic a unui bolnav pentru a pune diagnosticul și pentru a stabili tratamentul. [Pr.: eg-za-] – Din fr., lat. examen.
EXASPERÁ, exasperez, vb. I. Tranz. A irita, a enerva peste măsură; a scoate din sărite, a agasa. [Pr.: -eg-zas-] – Din fr. exaspérer, lat. exasperare.
EXCELÉNȚĂ, excelențe, s. f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele țări) marilor demnitari de stat. 2. (În loc.) Prin excelență = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. – Din fr. excellence, lat. excellentia.
EXCÉNTRIC, -Ă, excentrici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. Care iese din limitele obișnuitului, foarte original; neobișnuit, ciudat, bizar, extravagant. 2. (Mat.; despre un punct) Care se află în afara centrului unei figuri; (la pl.; despre figuri geometrice, piese etc.) care nu au centru comun. II. S. n. Organ de mașină în formă de disc, fixat pe un arbore rotativ și servind la transformarea mișcării circulare în mișcare rectilinie și invers. – Din fr. excentrique.
EXCITÁBIL, -Ă, excitabile, -e, adj. Care poate fi (ușor) excitat. – Din fr. excitable, lat. excitabilis.
EXCITÁRE, excitări, s. f. 1. Acțiunea de a excita și rezultatul ei; excitație. 2. Aplicare a unei mărimi de comandă (tensiune electrică, curent electric etc.) la intrarea unui aparat sau a unui dispozitiv comandat. – V. excita.
EXCLAMÁȚIE, exclamații, s. f. Cuvânt, propoziție sau frază rostită cu un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică; strigăt, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.
EXCOMUNICÁ, excomúnic, vb. I. Tranz. A exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasă. – Din lat. excommunicare, fr. excommunier.
EXCRETÓR, -OÁRE, excretori, -oare, adj. Care se referă la excreție. Canal excretor. Glandă excretoare. Aparat excretor. – Din fr. excréteur.
EXCURSIONÍST, -Ă, excursioniști, -ste s. m. și f. Persoană care face o excursie. [Pr.: -si-o-] – Din fr. excursionniste.
EXECUTÁ, execut, vb. I. 1. Tranz. A face, a confecționa, a fabrica, a prelucra, a efectua. 2. Refl. A face ceea ce i s-a spus. 3. Tranz. A face exerciții de gimnastică sau figuri de balet. ♦ A cânta o bucată muzicală. 4. Tranz. A sili pe debitor sa-și îndeplinească obligațiile. ♦ A aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească, un act al autorității, o măsură etc. ♦ Refl. A se supune, a da ascultare. ♦ A supune un condamnat la pedeapsa cu moartea; a aduce la îndeplinire o hotărâre de condamnare la moarte. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécuter.
EXERCITÁ, exercit, vb. I. Tranz. 1. A practica, a îndeplini o profesie, o funcție etc. 2. A face să fie simțit, a valorifica un drept, un privilegiu, o influență etc. [Pr.: eg-zer-] – Din lat. exercitare.
EXHIBÍȚIE, exhibiții, s. f. Faptul de a arăta ceva în public (în mod ostentativ), etalare, expunere ostentativă. ♦ (La pl.) Jonglerii, scamatorii (la circ). [Var.: exhibițiúne s. f.] – Din fr. exhibition, lat. exhibitio, -onis.
EXIGÉNȚĂ, exigențe, s. f. Faptul de a fi exigent; ceea ce pretinde cineva de la altul (și de la sine însuși); pretenție, cerință, exiguitate. ♦ Nevoie, trebuință, necesitate. – Din fr. exigence, lat. exigentia.
EXILÁRE, exilări, s. f. Acțiunea de a (se) exila. [Pr.: -eg-zi-] – V. exila.
EXILÁT, -Ă, exilați, -te, adj. (Adesea substantivat) Pedepsit cu exilul, izgonit sau plecat din țara sa, aflat în exil; surghiunit. ♦ Fig. Retras, izolat. [Pr.: eg-zi-] – V. exila.
EXÍL, exiluri, s. n. 1. Pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetățean din țara sau din localitatea în care trăiește; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.
EXISTÁ, exíst, vb. I. Intranz. A fi, a se afla, a se găsi în realitate; a trăi, a se manifesta. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. exister, lat. existere.
EXISTÉNT, -Ă, existenți, -te, adj. Care există, se află, trăiește; care se manifestă. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existant (după existență).
EXISTÉNȚĂ, existențe, s. f. 1. Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofică care se referă la natură, materie, la tot ceea ce există independent de conștiință, de gândire. ♦ Viață considerată în durata și conținutul ei. ♦ Durată (a unei situații, a unei instituții). 2. Condițiile, mijloacele materiale necesare vieții. ♦ Viață; mod de viață, fel de trai. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existence, lat. existentia.