Toate definitiile
ICNITÚRĂ, icnituri, s. f. Geamăt scurt și adânc; icnet. – Icni + suf. -tură.
ICOÁNĂ, icoane, s. f. 1. Imagine pictată sau, mai rar, sculptată, care reprezintă diferite divinități sau scene cu temă religioasă și care servește ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.
ICONÁR, iconari, s. m. 1. Persoană care se ocupă cu pictarea icoanelor. 2. (Rar) Persoană care vinde icoane. – Icoană + suf. -ar.
ICÓNIC, -Ă, iconici, -ce, adj. Referitor la imagine, care aparține imaginii. ♦ Care are caracter de reproducere figurativă. ♦ (Despre semne) Asemănător cu realitatea pe care o indică. – Din fr. iconique, engl. iconic.
ICONÍȚĂ, iconițe, s. f. Diminutiv al lui icoană. – Icoană + suf. -iță.
ICONOCLÁSM s. n. Mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX, în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptată împotriva aristocrației laice și ecleziastice. – Din fr. iconoclasme.
ICONOCLÁST, -Ă, iconoclaști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Partizan al iconoclasmului. 2. Adj. Care aparține iconoclaștilor (1), privitor la iconoclaști. – Din fr. iconoclaste.
ICONOCLASTÍE s. f. Caracter iconoclast; condiție, atitudine de iconoclast. – Din fr. iconoclastie.
ICONODÚL, -Ă, iconoduli, -e, s. m. și f. Adept al cultului icoanelor. – Din fr. iconodule.
ICONOGRÁF, -Ă, iconografi, -e, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu iconografia. – Din fr. iconographe.
ICONOGRÁFIC, -Ă, iconografici, -ce, adj. Care aparține iconografiei, privitor la iconografie. – Din fr. iconographique.
ICONOGRAFÍE, iconografii, s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu al operelor de acest fel privitoare la un anumit subiect. 2. Totalitatea imaginilor documentare referitoare la o epocă, la o problemă, la o localitate etc. ♦ Colecție de portrete ale oamenilor celebri. – Din fr. iconographie.
ICONOLATRÍE s. f. (Livr.) Adorație a icoanelor. – Din fr. iconolâtrie.
ICONOLÁTRU, -Ă, iconolatri, -e, s. m. și f. (Livr.) Persoană care se închină la icoane. – Din fr. iconolâtre.
ICONOLÓG, -Ă, iconologi, -ge, s. m. și f. Specialist în iconologie. – Din iconologie (derivat regresiv).
ICONOLOGÍE s. f. 1. Știință care se ocupă cu studierea atributelor proprii diferitelor personaje din mitologia greco-romană, creștină etc., a căror cunoaștere permite artiștilor să reprezinte personajele respective. 2. Ramură a paleontologiei care studiază urmele (de locomoție) lăsate de vertebrate pe unele sedimente. – Din fr. iconologie.
ICONOMÉTRU, iconometre, s. n. 1. Vizor cu ajutorul căruia se poate observa corectitudinea încadrării imaginii unui obiect care urmează să fie fotografiat. 2. (Med.) Aparat pentru măsurarea asimetriei imaginii retiniene dintre cei doi ochi. – Din fr. iconomètre.
ICONOMÍE s. f. v. economie.
ICONOSCÓP, iconoscoape, s. n. Tub electronic care are un ecran fotosensibil și este folosit pentru transmiterea imaginilor în televiziune. – Din fr. iconoscope.
ICONOSTÁS, iconostase, s. n. 1. Catapeteasmă. 2. Pupitru în biserică, pe care se pune o icoană. – Din sl. ikonostasŭ.
ICONOSTRÓF, iconostroafe, s. n. Instrument optic care dă imaginea răsturnată a unui obiect. – Din fr. iconostrophe.
ÍCOS, icose, s. n. Cântare bisericească la slujba utreniei [Acc. și: icós, pl. icoase] – Din ngr. íkos
ICOSAÉDRU, icosaedre, s. n. Poliedru cu douăzeci de fețe. – Din fr. icosaèdre.
ICUSÁR s. m. v. icosar.
ICOSÁR, icosari, s. m. (Înv.) 1. Irmilic. 2. Cercei sau salbă confecționată din icosari (1). [Var.: icusár s. m.] – Din ngr. ikosári.
ICOSITETRAÉDRU, icositetraedre, s. n. Poliedru cu douăzeci și patru de fețe plane. – Din fr. icositétraèdre.
ÍCRĂ, icre, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generică pentru ovulele de pește. ◊ Icre negre = icre de culoare cenușiu-închis sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roșie-portocalie, produse de unii pești din Oceanul Pacific. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.
ICRIȘOÁRĂ, icrișoare, s. f. Diminutiv al lui icră. – Icră + suf. -ișoară.
ÍCTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. ictère.
ICTÉRIC, -Ă, icterici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de icter. – Din fr. ictérique.