Toate definitiile

OBRÁZNIC, -Ă, obraznici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Lipsit de respect, de rușine; nerușinat, impertinent, insolent, arogant; (cu sens atenuat) neascultător, neastâmpărat. – Obraz + suf. -nic.

OBRĂJÉL, obrăjei, s. m. Obrăjor. – Obraz + suf. -el.

OBRĂJÓR, obrăjori, s. m. Diminutiv al lui obraz; obrăjel. – Obraz + suf. -ior.

OBRĂZNICĂTÚRĂ, obrăznicături, s. f. (Fam.) Ființă obraznică. – Obraznic + suf. -ătură.

OBRĂZNICÉȘTE adv. (Înv.) În mod obraznic, cu obrăznicie. – Obraznic + suf. -ește.

OBRĂZNICÍ, obrăznicesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni obraznic, necuviincios, impertinent; a-și lua nasul la purtare. 2. Tranz. (Fam.) A certa cu vorbe aspre, a ocărî pentru o obrăznicie. – Din obraznic.

OBRĂZNICÚȚ, -Ă, obrăznicuți, -e, adj. Diminutiv al lui obraznic. – Obraznic + suf. -uț.

OBRĂZUÍ, obrăzuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A reprezenta, a înfățișa; a schița. – Obraz + suf. -ui.

OBRÂNTEÁLĂ s. f. v. obrinteală.

OBRÂNTÍ vb. IV v. obrinti.

OBRINTEÁLĂ, obrinteli, s. f. (Pop.) Inflamație, umflătură a unei răni (din cauza infecției, a frigului etc.); obrintitură. [Var.: obrânteálă s. f.] – Obrinti + suf. -eală.

OBRINTÍ, obrintesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Pop.; despre răni, bube sau, p. ext., despre părți ale corpului) A se inflama, a se umfla (din cauza unei infecții, a frigului etc.). [Var.: obrântí vb. IV] – Din sl. obŭjentriti.

OBRINTÍRE, obrintiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) obrinti și rezultatul ei. – V. obrinti.

OBRINTITÚRĂ, obrintituri, s. f. (Pop.) Obrinteală. – Obrinti + suf. -tură.

OBRÓC s. n. v. oboroc.

OBROCÍ, obrocesc, vb. IV. Tranz. (În basme) A face cuiva vrăji; a fermeca. – Din obroc.

OBSCÉN, -Ă, obsceni, -e, adj. (Despre gesturi, cuvinte, atitudini etc.) Nerușinat, trivial, indecent; vulgar, pornografic. – Din fr. obscène, lat. obscenus.

OBSECVÉNT, -Ă, obsecvenți, -te, adj. (Despre o vale) Care are o direcție de curgere contrară direcției de înclinare a straturilor. – Din fr. obséquent.

OBSEDÁRE, obsedări, s. f. Acțiunea de a obseda și rezultatul ei; obsesie. – V. obseda.

OBRĂZNICÍE, obrăznicii, s. f. Atitudine, purtare, vorbă obraznică; necuviință, insolență, impertinență; (cu sens atenuat) neascultare, neastâmpăr. – Obraznic + suf. -ie.

OBSEDÁ, obsedez, vb. I. Tranz. (Despre imagini, idei, sentimente etc.) A urmări, a preocupa intens și permanent pe cineva, a stărui în mintea cuiva; a persecuta, a chinui. – Din fr. obséder.

OBSERVÁ, obsérv, vb. I. Tranz. 1. A băga de seamă, a remarca. ♦ A exprima o observație, a constata. ♦ A atrage cuiva atenția; p. ext. a dojeni, a reproșa. 2. A examina cu atenție, a studia, a cerceta; a scruta. 3. A spiona, a iscodi, a pândi. 4. (Rar) A respecta legile, obiceiurile etc. – Din fr. observer, lat. observare.

OBSERVÁBIL, -Ă, observabili, -e, adj. Care poate fi observat. – Din fr. observable, lat. observabilis.

OBSERVÁRE, observări, s. f. 1. Acțiunea de a observa și rezultatul ei. ♦ (Rar) Observație (3). 2. (Mil.) Cercetare, supraveghere executată asupra inamicului și a obiectivelor lui, cu ochiul liber sau cu aparate optice, în scopul obținerii unor date. 3. Prima fază a cercetării statistice, care constă în înregistrarea unitară a datelor privind caracteristicile unităților unei colectivități statistice. – V. observa.

OBSERVATÓR¹, observatoare, s. n. 1. (Mai ales în sintagma observator astronomic) Clădire special amenajată pentru observații științifice asupra corpurilor cerești, fenomenelor astronomice, meteorologice etc.; instituția aflată în această clădire. 2. Loc, amplasament special amenajat de unde se pot observa cele ce se află sau se întâmplă pe o mare distanță în jur și unde se pot adăposti oamenii și instrumentele necesare observației. – Din lat. observatorium, fr. observatoire, germ. Observatorium.

OBSERVATÓR², -OÁRE, observatori, -oare, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care observă, cercetează sau studiază ceva. ♦ Persoană cu spirit de observație. ♦ Reprezentant al unui stat sau al unei organizații internaționale care participă la lucrările unor conferințe sau organisme internaționale, fără drept de vot și de semnătură a documentelor întocmite de acestea, dar uneori cu dreptul de a participa la discuții. ♦ Militar care execută observarea asupra inamicului. 2. Adj. Care observă, scrutează; pătrunzător, perspicace. 3. Adj. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unui abuz de serviciu, asupra unei greșeli etc. săvârșite. Notă observatoare. – Din fr. observateur, lat. observator.

OBSERVÁȚIE, observații, s. f. 1. Procedeu al cunoașterii științifice care constă în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau a unui proces; observare, cercetare, examinare; studiu. ♦ Supraveghere, urmărire; spec. supraveghere medicală (a unui bolnav). Bolnav ținut sub observație. ◊ Foaie de observație = formular în care se notează istoricul și descrierea bolii, rezultatele examenului clinic și al analizelor de laborator, evoluția bolii și fazele tratamentului urmat de bolnav în timpul spitalizării acestuia. 2. Remarcă, constatare. 3. Obiecție critică; p. ext. mustrare, dojană, reproș. – Din germ. Observation, fr. observation, lat. observatio.

OBSERVAȚIONÁL, -Ă, observaționali, -e, adj. (Rar) Cu caracter de observație. [Pr.: -ți-o-] – Din engl. observational.

OBSÉSIE, obsesii, s. f. Tulburare a voinței care se manifestă prin idei fixe, prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare. [Var.: (înv.) obsesiúne s. f.] – Din fr. obsession.

OBSESIONÁL, -Ă, obsesionali, -e, adj. De obsesie; obsesiv. [Pr.: -si-o-] – Din fr. obsessionnel.