Toate definitiile

OHTOÍC s. n. v. octoih.

OI interj. (Pop.) Ah, vai, of; ehei. – Onomatopee.

OICUMÉNA s. f. Denumire generică a suprafețelor populate de pe uscat, care reprezintă, în prezent, peste 90% din suprafața acestuia. – Cuv. gr.

OÍDIUM s. n. 1. Nume dat unui stadiu al ciupercilor parazite, care formează pete cenușii-fumurii pe suprafața organelor plantelor atacate. 2. Boală a viței de vie și a altor plante de cultură provocată de aceste ciuperci; făinare. [Pr.: -di-um] – Din fr. oïdium.

OIÉR, oieri, s. m. 1. Crescător, proprietar sau negustor de oi; p. ext. păstor, cioban. 2. (Înv.) Slujbaș însărcinat cu încasarea oieritului¹. 3. (Astron.; art., rar) Lira¹. [Pr.: o-ier] – Oaie + suf. -ar.

OIERÍE¹, oierii, s. f. Stână, târlă, adăpost pentru oi. [Pr.: o-ie-] – Oaie + suf. -ărie.

OIERÍE², oierii, s. f. (Rar) Oierit². [Pr.: o-ie-] – Oier + suf. -ie.

OIÉSC, OIÁSCĂ, oiești, adj. (Pop.) Care aparține oilor, privitor la oi, ca al oilor, de oaie. [Pr.: o-iesc] – Oaie + suf. -esc.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

OINÍST, oiniști, s. m. Jucător de oină. – Oină + suf. -ist.

OIȘOÁRĂ, oișoare, s. f. (Pop.) Oiță (1). [Pr.: o-i-] – Oaie + suf. -ișoară.

ÓIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, a căruței, a trăsurii etc., de care se înhamă caii (sau se înjugă boii). ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un car. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

OÍȚĂ, oițe, s. f. 1. Diminutiv al lui oaie; oișoară, oițică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase și cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru și trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paștelui. – Oaie + suf. -iță.

OIȚÍCĂ, oițici, s. f. (Pop.) Oiță (1). [Pr.: o-i-] – Oiță + suf. -ică.

OJÓC s. n. v. ojog.

OJÓG, (1) ojoage, s. n., (2) ojogi, s. m. (Reg.) 1. S. n. Băț (cu o cârpă udă la un capăt) folosit pentru a curăța cuptorul de spuză, pentru a mișca jarul etc. 2. S. m. Fig. Om înalt și subțire. [Var.: ojóc s. n.] – Din magh. azsag.

OLÁC, (1) olaci, s. m., (2) olace, s. n. (Înv.) 1. S. m. Curier special (călare) care ducea vești sau corespondență în țară și peste hotare; sol, ștafetă, mesager. ◊ Lipcan de olac = curier poștal călare. 2. S. n. Serviciu de transport pentru călători și pentru corespondență, folosit înainte de introducerea căilor ferate; poștă. ♦ Căruță de poștă; poștalion, diligență. ◊ Cal de olac = a) cal de poștalion; b) fig. om sau cal pus să muncească peste măsură; c) cal datorat de săteni trimișilor domnești în țară (ca prestație temporară, în sec. XV-XVIII). ◊ De olac = a) loc. adj. care aparține poștei sau poștalionului, folosit pentru transportul călătorilor și al corespondenței; b) loc. adj. și adv. iute, repede, grabnic. – Din tc. ulak.

OLÁLTĂ adv. Împreună, la un loc, laolaltă. ◊ Loc. adv. Între olaltă = unul cu altul; reciproc. După olaltă = unul după altul (fără întrerupere). (Pe) lângă olaltă = unul (pe) lângă altul; alături. De olaltă = unul de altul, unul de celălalt. De la olaltă = laolaltă, împreună. Pe (sau peste) olalta = unul peste altul. Înspre olaltă = unul către altul. – O³ + alaltă (= aialaltă).

OLÁNĂ s. f. v. olan².

OLÁNDĂ s. f. Țesătură deasă și fină, făcută din fire de in de bună calitate, folosită la confecționarea lenjeriei de pat, de corp etc. – Din fr. hollande, it. olanda.

OLANDÉZ, -Ă, olandezi, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Olandei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Olandei sau populației ei, privitor la Olanda sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba olandeză. 3. S. f. Numele unei figuri de patinaj. 4. S. f. Rasă de vaci creată în Olanda și crescută pentru producția de lapte. – Olanda (n. pr.) + suf. -ez. Cf. it. olandese, fr. hollandais.

OLÁR, olari, s. m. Meșteșugar care face și vinde oale și alte obiecte din lut ars. – Oală + suf. -ar.

OLÁT, olaturi, s. n. (Înv.) 1. Provincie, regiune, ținut, teritoriu; p. ext. (la pl.) împrejurime, parte (a locului). 2. Moșie; gospodărie (mare); clădire, acareturi. [Pl. și: olate] – Et. nec.

OLĂCÁR, olăcari, s. m. 1. (Înv. și reg.) Olac (1), curier. ♦ Îngrijitor al cailor de poștă. 2. (Înv.) Slujbaș însărcinat cu strângerea cailor de olac. – Olac + suf. -ar.

OLĂCĂÍ vb. IV v. olecăi.

OLĂRÍE¹, (2) olării, s. f. 1. Meșteșugul olarului; olărit. 2. Atelierul sau prăvălia olarului. – Olar + suf. -ie.

OLĂRÍE² s. f. (Colectiv) Produse ceramice executate de olar. – Oală + suf. -ărie.

OLĂRÍT s. n. Meșteșugul olarului; olărie (1). – Olar + suf. -it.

OLĂRÍȚĂ, olărițe, s. f. (Rar) Soție de olar. – Olar + suf. -iță.

OLCÚȚĂ, olcuțe, s. f. (Reg.) Oliță. – Din oală.