Toate definitiile

VORNICÉL, vornicei, s. m. 1. Slujbaș subaltern al vornicului (1), însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin județe și sate. 2. (Înv.) Vornic (2). 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă; vornic (3). – Vornic + suf. -el.

VORNICÉL s. 1. vătăman, vătăşel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.) 2. vătăşel, vătaf, (reg.) chemător, sol, frate-de-mire, frate-de-mireasă, (Transilv. şi Ban.) dever, (Transilv.) vifel. (~ la o nuntă ţărănească.)

VORNICÉL s. v. colăcar.

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.

vornicél s. m., pl. vornicéi, art. vornicéii

vornicél m., pl. eĭ (dim. d. vornic). Vechĭ. Pl. Soldațĭ de supt [!] comanda mareluĭ vornic. Maĭ pe urmă, ales al opștiĭ [!] satuluĭ (primar, consilier). Azĭ, colăcer, cavaler de onoare la nunțile țărăneștĭ.