Toate definitiile

TRIB, triburi, s. n. Grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, care au limbă și credințe comune, locuiesc același teritoriu și se supun autorității unui șef ales. – Din lat. tribus.

TRIB s. v. neam.

TRIB s.n. 1. Formă de organizare a societății primitive, constând dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii reunite între ele prin legături de înrudire, care trăiau pe un teritoriu propriu, aveau o limbă și credințe comune și erau supuse autorității unui șef (ales din mijlocul lor). 2. (La unele popoare din antichitate) Seminție, gintă, neam. ♦ Populația fiecărui district în Roma antică. 3. (Biol.) Subdiviziune a familiei, cuprinzând genuri înrudite. [< lat. tribus, cf. fr., it. tribu].

TRIB¹ s. n. 1. formă de organizare economică și social-politică a societății primitive, dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, reunite pe baza comunității teritoriului și supuse autorității unui șef unic. 2. (la unele popoare din ant.) seminție, gintă, neam. ◊ (biol.) subdiviziune a familiei cu genuri înrudite. (< lat. tribus, fr. tribu)

-TRIB² elem. tribo-.

trib s. n., pl. tríburi

*trib n., pl. urĭ (lat. tribus, f.; fr. tribu, f.). Seminție, împărțire a unuĭ popor compusă din maĭ multe familiĭ înrudite: în Atica aŭ fost patru, apoĭ zece, apoĭ treĭ-spre-zece triburĭ, ĭar în Roma treĭ-zecĭ și treĭ. La Jidanĭ, posteritatea fie-căruĭa din ceĭ doĭ-spre-zece patriarhĭ: tribu luĭ Ĭuda. Popor mic, ceată de familiĭ: triburile sălbatice din centru Africiĭ. Șt. nat. În clasificare, diviziune care vine după familie. V. laĭe, șatră.