Toate definitiile
ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsa'tsa.
ŢÁŢĂ s. v. lele.
ŢÁŢĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiţă, mătuşă, mitocancă, tanti.
țîță (-țe), s. f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. țiță. Mr. țîță, megl. țǫță, istr. țițe. Creație expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuși, lat. nu este unica explicație posibilă, deoarece cuvîntul aparține limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „țîță”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicația prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puțin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creație expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formații similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (țîțîi), cea de obiect ascuțit (țuț), cea de supt (țugu, țață) sau mai probabil, fiind vorba de creații spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. țîțoasă, adj. (cu sînii mari).
țáță (-țe), s. f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătușilor și, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (țî)țacă, Olt., țaică, țațae. Creație expresivă, cf. țîță. Se folosește în Munt. și în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.
țáță (pop.) s. f., g.-d. art. țáței; pl. țáțe
țáță f., pl. e (ngr. tsásta, mamă [în limba copiilor]. Cp. cu dadă, gagă). Epitet respectuos care se adresează uneĭ surorĭ, mătușĭ orĭ femeĭ maĭ în vîrstă, dar încă tinere. – Forme familiare: țațáĭa (Mold. sud.), țîțáĭa (Mold. nord) și țățíca.
ŢÂŢA-ÓII s. v. arnică, ciuboţica-cucului, degetar, degetariţă, degeţel, pod-bal-de-munte.
ŢÂŢA-CÁPREI s. v. barba-caprei, surguci.
ŢÂŢA-VÁCII s. v. ciuboţica-cucului.
ŢÂŢA-MIÉLULUI s. v. urechelniţă.
ȚẤȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar. ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâța = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia.
ŢÂŢĂ s. I. 1. v. sân. 2. v. uger. II. ţâţa-vacii v. razachie.
ŢÂŢĂ s. v. gurgui, ţâţână.
razachíe f. (turc. razaki, d. ar. rezaki, care vine d. rez, butuc de viță; ngr. razaki, bg. sîrb. vazakija). Un fel de strugurĭ cu boabele maĭ lungĭ chear de cît [!] la poama coarnă și numițĭ și țîța vaciĭ saŭ țîța capreĭ. Adj. Un strugure razachiŭ, – Și rez- (1792).
țấță (pop.) s. f., g.-d. art. țấței; pl. țấțe
țî́ță și (maĭ vechĭ) țíță f., pl. e (lat. pop. tĭtia, carne, vgr. titthe, doĭcă, titthós, gurguiu țîțeĭ; it. retta, pv. cat. sp. pg. teta, fr. tette, gurguĭu țîțeĭ. Rom. țîță presupune un latin *tĭtia, de unde și it. zizza, rudă cu germ. zitze, vgerm. titta, germ. de jos titte, ol. tet, țița. D. rom. vine bg. cica. V. țîșînă, țițeĭ, ațîț). Fam. Mamelă, organu care secretează laptele la femeĭe (și care, maĭ turtit și fără să dea lapte, există și la bărbat). A da țiță, a alăpta. A suge țîță, a fi alăptat. Copil de țîță, prunc care suge țîță. Fig. Ridicătură, înălțătură de pămînt: de pe țîță se vedea tot satu. Numirĭ de plante: țîța capreĭ saŭ a vaciĭ, un fel de strugurĭ cu boabe lungĭ. Țița vaciĭ (Munt.), cĭoboțica cuculuĭ, o plantă primulacee. Țîța oiĭ (Mold.), degetar.
TATĂ BĂTRÂN s. v. unchi.
TÁTĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.
TÁTĂ s. 1. părinte, (franţuzism) papa, (înv. şi pop.) taică, (pop.) tătân, (înv. şi reg.) nene, (reg.) tataie, (prin Mold.) babacă, babaie, (Munt., Olt., Dobr., sudul Mold. şi sudul Transilv.) tete, (fam.) bătrânul (art.), tati, (arg.) puriu. (Are ~ doi copii.) 2. tată-mare v. bunic. 3. v. Dumnezeu. 4. (BIS.) tatăl nostru = (înv. şi reg.) ocinaş.
TATĂ MÓŞ s. v. unchi.
IARBA-TÁTĂLUI s. v. tătăneasă.
BARBA-TÁTEI s. v. tătăneasă.
tátă (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).
tátă m., pl. tațĭ, gen. al tatăluĭ, fam. al tatiĭ saŭ al lu tata (lat. fam. tata = pater, tată; it. sp. pg. tata. D. rom. vine vsl. sîrb. ceh. pol. tata, bg. tate [dim. tatko, sîrb. tajko, de unde rom. taĭcă], ngr. tatás). Părinte, acela care dă vĭață unuĭ copil. Tatăl nostru, numele celeĭ maĭ însemnate rugăcĭunĭ creștineștĭ, care începe cu aceste cuvinte. A ști ceva ca pe „Tatăl nostru”, a ști foarte bine (pe de rost). – Forma art. tatăl e arhaică și literară. În vorbă se zice numaĭ tata, în est și tatu (Con. 274). Copiiĭ zic: vine tata, tată ! Ca alintăturĭ: tataĭa (est), tăticu (vest), tătucă, tătucu, tătuța, tătuțu. V. tetea.
tátă (părinte) s. m., art. táta/(+ atribut) tátăl, g.-d. art. tátei/lui táta/(+ atribut) tátălui; pl. tați
!Tátă (Dumnezeu) s. propriu m., art. Tátăl, g.-d. art. Tátălui
tátă-máre (pop.) s. m., art. táta-máre, g.-d. art. lui táta-máre
tátă-meu (-tău, -său) (pop.) s. m. + adj. pr.
!tátă-sócru (fam.) (-so-cru) s. m., art. táta-sócrul, g.-d. art. lui táta-sócrul
táță, táțe, s.f. (reg.) 1. tavă. 2. fundament la casă.
!țấța-cáprei (plantă) (-ca-prei) s. f. art., g.-d. art. țấței-cáprei
!țấța-fíului (plantă) (-fi-u-) s. f. art., g.-d. art. țấței-fíului
!țấța-miélului (urechelniță) s. f. art., g.-d. art. țấței-miélului
!țấța-óii (plantă) (reg.) s. f. art., g.-d. art. țấței-óii
táta-móșul (pop.) s. m. art., g.-d. art. lui táta-móșul