Toate definitiile

MANI s. m. pl. Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului. – Din lat. manes, -ium.

MANI s.m.pl. (La romani) Sufletele celor morți, considerate ca divinități. [< lat. manes].

MANI s. m. pl. (la romani) sufletele celor morți, considerate ca divinități. (< lat. manes)

mani¹ s. m. pl., art. mánii

máni²/máni-máni (reg.) interj.

máni-máni v. máni

MÂNI s. pl. v. cleşte.

mî́ne (est) și mî́ĭne (vest) adv. (lat. mane, dimineața, la începutu zileĭ; it. mane. Cu înț. rom. se zice it. dimani și domani, pv. dama[n], fr. demain, cat. dema [lat. *demane], sp. mañana, pg. amanhâ. V. mînec și dimineață). În ziŭa următoare celeĭ de azĭ: mă voĭ duce mîne, că azĭ n´am timp. Mîne dimineață (mîne la amează [!], mîne seară, mîne noapte), mîne în timpu diminețiĭ (ameziĭ, seriĭ, nopțiĭ). Ca mîne, curînd, nu peste mult timp: ca mîne vom muri. – Se zice și mînĭ, maĭ ales în mînĭ dimineață, mînĭ poĭmînĭ. Mare lucru să nu ploaĭe la vre-o mînĭ (adică: mîne, poĭmîne. VR. 1909, 12, 422).

mî́nĭ, V. mîne.