Toate definitiile

JURÁT¹, jurați, s. m. (În unele state) Cetățean ales să ia parte la judecarea unor procese penale și uneori a unor procese civile; jur¹. ◊ Curte cu jurați = curte cu juri. – Din fr. juré, lat. juratus.

JURÁT², -Ă, jurați, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) Blestemat, afurisit; rău, hain. – V. jura.

JURÁT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

JURÁT s, (JUR.) jur. (Curtea cu ~ţi.)

JURÁT s. v. pretor, primar.

JURÁT s.m. Fiecare dintre cetățenii care fac parte dintr-o curte cu juri. [Cf. lat. iuratus, fr. juré].

JURÁT s. m. cetățean ales pentru a participa la judecarea unor procese penale; jur. (< fr. juré, lat. iuratus)

jurát, -ă adj. Promis pin jurămînt: credință jurată, amicĭ jurațĭ pe moarte. Neîmpăcat, implacabil: dușman jurat. Afurisit, al draculuĭ (Fam.): o jurată de vecină. Care a depus jurămîntul la tribunal: traducător, interpret jurat. S.m. Membru din juriu de 12 cetățenĭ ĭeșițĭ la sorțĭ pentru a judeca crimele și delictele de presă: curtea de jurațĭ saŭ a juraților (greșit curtea cu jurațĭ, cum se zice obișnuit, după cum ar fi greșit e o mulțime cu oamenĭ îld. de oamenĭ. Tot greșit e și curtea cu jurĭ, un pl. d. fr. juré, jurat. Francejiĭ numesc cour d’assises, curtea juraților). Vechĭ. Azĭ. Trans. Consilier comunal (Odinioară consilieriĭ comunalĭ eraŭ prezidațĭ de un logofăt). S.n. Vechĭ. Jurămînt.

jurát s. m., pl. juráți