Toate definitiile

GÂNGURÍ, gânguresc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Despre copiii mici) A scoate sunete disparate, încă nearticulate în cuvinte. 2. Intranz. (Despre porumbei și turturele; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice speciei. [Var.: (2) gunguní, gungurí vb. IV] – Formație onomatopeică.

GÂNGURÍRE, gânguriri, s. f. Faptul de a gânguri; gângurit. – V. gânguri.

GÂNGURÍT s. n. Sunete disparate, nearticulate în cuvinte, scoase de copiii mici; sunete caracteristice scoase de porumbei și de turturele; gângurire. – V. gânguri.

GÂNJ, gânjuri (gânji), s. n. (m.) (Pop.) Nuia foarte flexibilă trecută prin foc și apoi răsucită, care se folosește ca frânghie. – Et. nec.

GÂNSÁC, gânsaci, s. m. (Pop.) Gâscan. – Din bg. găsak.

GÂRBÁCI, gârbace, s. n. Bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vână de bou. ♦ Lovitură dată cu acest bici. – Din tc. kirbaç, bg. gărbač.

GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gârbița = a înfrânge, a obliga să se supună. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. gărbica, scr. grbica.

GÂRBOV, -Ă, gârbovi, -e, adj. (Despre oameni) Care are spinarea încovoiată (de bătrânețe); gârbovit. – Din bg. gărbav.

GÂRBOVÍ, gârbovesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni gârbov; a se cocârja. ◊ Tranz. fact. Anii l-au gârbovit. – Din gârbov.

GÂRBOVÍT, -Ă, gârboviți, -te, adj. (Despre oameni) Care este gârbov; cocârjat. – V. gârbovi.

GÂRGÂR, gârgâre, s. n. Unealtă folosită la pescuitul marin prin încercuirea și adunarea bancurilor de hamsii, stavrizi, scrumbii etc. – Et. nec.

GÂRLĂ, gârle, s. f. 1. Apă curgătoare (mai mică); braț al unei ape curgătoare. ◊ Expr. (Fam.) A se duce pe gârlă = a se pierde, a se risipi. A da pe gârlă = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) în mare cantitate, din belșug. 2. Depresiune alungită (și sinuoasă) aflată în lunca unei ape curgătoare și care, acoperită de apă, leagă de obicei un râu de lacurile sau de bălțile din jurul acestuia. – Din bg. gărlo.

GÂRLÍCI, gârliciuri (gârlice), s. n. 1. Intrare (strâmtă) într-un beci, într-o pivniță. 2. (Rar) Intrare (îngustă) într-o colibă, într-un cavou, într-o peșteră. – Din scr. grlič „gât de sticlă”.

GÂRLÍȚĂ¹, gârlițe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui gârlă. – Gârlă + suf. -iță.

GÂRLIȚĂ², gârlițe, s. f. Specie de gâscă sălbatică de talie mică, cu carnea gustoasă (Anser albifrons). – Et. nec.

GÂRNÉȚ, gârneți, s. m. (Reg.) Par (mai gros) făcut de obicei din lemn de stejar. – Din gârniță.

GÂRNIȚĂ, gârnițe, s. f. Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreaptă, a cărei scoarță are la exterior un strat solzos, cu frunze mari, lungi, fără pețiol (Quercus frainetto). [Var.: gârneáță s. f.] – Din bg., scr. granica.

GÂRNEÁȚĂ, gârnețe, s. f. v. gârniță.

GÂRNIȚÉT, gârnițete, s. n. Pădure în care predomină gârnița. – Gârniță + suf. -et.

GÂSCÁN, gâscani, s. m. Bărbătușul gâștei; gânsac. – Gâscă + suf. -an.

GÂSCÁR, gâscari, s. m. (Rar) Bărbat sau băiat care păzește gâștele. – Gâscă + suf. -ar.

GÂSCÁRIȚĂ, gâscarițe, s. f. 1. Numele a două plante perene cu tulpina și frunzele acoperite cu peri, cu flori mici, albe (Arabis alpina și hirsuta). 2. Plantă din familia cruciferelor cu frunzele spatulate sau oblonge (Arabidiopsis thaliana). – Gâscă + suf. -ariță.

GÂSCĂ, gâște, s. f. Pasăre domestică de talie mare, de obicei cenușie pe spate și pe laturi și albă pe piept, cu gâtul lung, crescută pentru carnea, untura și fulgii ei (Anser domesticus). ◊ Gâscă sălbatică = specie mai mică de gâscă, vânată pentru carne (Anser anser). ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui, a sacrifica ceva util, prețios, bun pentru cineva care nu știe să prețuiască cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. găska.

GÂSCĂRÍȚĂ, gâscărițe, s. f. (Rar) Femeie sau fată care păzește gâștele. – Gâscar + suf. -iță.

GÂSCULÍȚĂ, gâsculițe, s. f. Diminutiv al lui gâscă. – Gâscă + suf. -uliță.

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

GÂTÁR, gâtare, s. n. Curea lată a hamului, care se trece peste gâtul calului; hamut. – Gât + suf. -ar.

GÂTIȘÓR, gâtișoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui gât. – Gât + suf. -ișor.

GÂTIȚĂ, gâtițe, s. f. (Reg. și fam.) Gâtlej. – Gât + suf. -iță.

GÂTLÁN, gâtlane, s. n., GÂTLÁN, -Ă, gâtlani, -e, adj. 1. S. n. (înv. și reg.) Gât (1). 2. Adj. (în sintagma) Prună gâtlană (și substantivat, f.) = varietate de prune alungite la unul din capete; prună cu gât. – Gâlt (înv. „gât” < sl.) + suf. -an.